www.revistatango.ro (un interviu realizat de Alice Nastase Buciuta) informeaza:
Andreea Tocan este creatoarea si designerul creatiilor din magazinul Sipet de sidef, ale carui produse, fara sa aiba parte de vreun marketing sofisticat sau de reclama insistenta, au ajuns cunoscute in intreaga lume, pentru simplul si minunatul motiv ca sunt… desavarsite. Cea mai buna dovada ca sunt minunate este faptul ca au inceput sa le copieze tot felul de siteuri si ateliere oarecare. Dar copiile raman doar copii, in timp ce produsele originale au stil si rafinament. Create cu dragoste si grija, rochitele Sipet de sidef sunt dorite de catre orice fetita, in timp ce sarafanele, cearsafurile brodate sau trusourile de botez au devenit daruri de suflet, cu care mergi la sigur atunci cand vrei sa faci un dar rafinat. Andreea Tocan este dovada ca, din mare dragoste, poti crea un business de succes si poti schimba lumea in bine. E drept ca-i sunt alaturi, in tot ce face, sotul iubit, indragitul jurnalist de odinioara, Cristin Tocan, fondatorul companiilor reunite sub numele Evenimento Group, si fetitele lor minunate, Thea si Anna.

Alice Nastase Buciuta: Desenai rochite de printesa cand erai mica, asa cum fac multe fetite?
Andreea Tocan: Sigur ca desenam, insa nu am fost niciodata foarte talentata si nici pasionata de desen. Insa imi placea la nebunie, ca multora dintre fetitele care au asa ceva in casa, sa dau tarcoale masinii de cusut a bunicii, in cautarea fasiilor de materiale ramase de la croit si sa ma joc cu ele si, desigur, visam cu ochii deschisi rochite asemanatoare celor din cartile cu povesti, care sa se invarta incredibil de tare. Dar nu parea nicidecum inceputul vreunei pasiuni mistuitoare.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Cum a fost copilaria ta si ce spuneai ca vrei sa te faci cand vei fi mare?
Andreea Tocan: Copilaria mea a fost neasemuit de frumoasa, complet lipsita de griji, cum ar trebui, de altfel, intr-o lume ideala, sa se intample cu oricare dintre copiii lumii. Am trait experiente cu care mi-as fi dorit sa se intalneasca si fetitele noastre. Am crescut alaturi de sora mea, parintii, bunicii materni si strabunica materna, intr-un sat infiintat in 1922 (ale carui masuratori au fost facute de strabunicul nostru), langa Bacau, intr-o casa si o curte pline in permanenta de prieteni. Si de povesti, marea majoritate, adevarate. Bunica noastra avea un talent narativ exceptional, canta minunat si toate petrecerile din casuta noastra mica ori din curtea cu patru nuci batrani si-un tei parfumat durau uneori exact ca in basme, zile si nopti. Am trait intr-o familie in care ospitalitatea a fost ridicata la rang de arta, iar mesele, aranjate cum doar mama si bunica stiau si pline de bunatati, au ramas memorabile in cercul nostru larg de prieteni. Iar eu am fost o fetita nazdravana, vesnic plina de semne de buna purtare, in permanenta in miscare (sau zbor prin copaci), un copil care nu s-a dat in laturi de la nicio provocare, fie ca asta presupunea conducerea saretei de la ferma la care tata era inginer agronom, sau fuga intr-un suflet pentru a asista la nasterea vreunui vitel prin vecini.
Imi sunt nepretuite si atat de vii atatea amintiri… Raita de dimineata prin cuibarele gainilor, dupa oua calde, furatul de capsuni pe sub gardul vecinilor, cand ale noastre intarziau sa se inroseasca, infasatul cateilor nou-nascuti, balaceala prin baltile pline de noroi de dupa ploaie, plimbarea cu bunicul pe bicicleta, pe la vreun pacient pe care trebuia sa-l vada grabnic, unde primeam propriul meu paharel cu vin rosu - natural, din strugurii boltei din curte!- si intoarcerea acasa, la bunica ce ne privea cu spranceana ridicata, urmarirea pisicii careia tocmai i se micsorase burta, indelung monitorizata, in cautarea ascunzatorii puilor, catararea pana in varful ciresului de 15 m, sa hranesc puii de graur proaspat iesiti din gaoace - pe care tata se chinuia sa-i starpeasca - si sa-i fac mamei cu mana peste acoperis, sa o vad cum paleste brusc, miresmele liliacului in fata casei, din mai, al teilor infloriti, din iunie, inceputurile de an si serbarile scolare, cu brate de flori si coronite, clopotele bisericutei mici care bateau sa alunge norii de furtuna, toate taberele din care ne intorceam cu paduchi (dar in care am continuat sa mergem ani de-a randul), expeditiile care ne-au imbogatit atat de mult, toate nuntile din sat la care fugeam intr-un suflet, dupa ce ne gateam si insfacam un buchet de flori din gradina, figurile si vocile vecinilor, carutele pe ale caror cozi ma asezam din mers ca sa-mi usurez drumurile, iama prin rochiile si accesoriile mamei, cand plecau de acasa, toate acestea si multe altele imi sunt atat de dragi! Pentru ca mi se intamplau atat de multe lucruri, zilnic, iar setea mea de cunoastere si dorinta de aventura erau atat de puternice, nu mi-as fi imaginat vreodata ca voi ajunge sa stau inchisa intr-un birou. Mi-am dorit, pe rand, in functie de varsta si anotimp, sa fiu musafir (strict influentata de tratatiile primite si indeosebi de borcanele cu dulceata de cirese amare ori serbet de pe la 5 ani, din vizitele in care bunicii jucau rummy sau pinnacle, iar eu se presupunea ca ar trebui sa stau cuminte), mama, medic, inginer agronom sau zootehnist, politist, mai ales cand citeam revista Pentru Patrie primita de la buna mea prietena, fiica sefului de post, iar in verile in care imi faceam veacul la paraul din capatul satului si culegeam pietre, arheologia mi se parea fascinanta.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Si ce te-ai facut, pana la urma?
Andreea Tocan: Profesoara. De muzica. Aceasta optiune nu fusese in niciun plan.
Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Ai studiat, deci, muzica, apoi ai facut presa, comunicare, PR, business, alaturi de sotul tau, Cristin… Ce ai cautat si ce ai gasit pe tot acest parcurs, care este lucrul cel mai important pe care l-ai invatat?
Andreea Tocan: Am cautat normalitatea, in domenii si mai ales, intr-o lume in care este destul de greu sa o mai gasesti. Sau chiar imposibil. Am cautat sa ma inconjur de oameni cu un caracter frumos, uneori am reusit si oamenii acestia mi-au devenit prieteni pretiosi, de o buna bucata de vreme, alteori, din pacate, m-am inselat si acestea au fost momente extrem de importante in evolutia mea, a noastra. Dar ma incapatanez sa cred in oameni, chiar daca dezamagirile nu au intarziat sa apara.
Am cautat normalitatea, in domenii si, mai ales, intr-o lume in care este destul de greu sa o mai gasesti. Sau chiar imposibil.

Marea Dragoste/ RevistaTango.ro: Cand si cum s-a nascut Sipet de Sidef? Care au fost primii pasi?
Andreea Tocan: Ideea imi incoltise in minte de ceva vreme, ori de cate ori eram intrebata de unde le-am luat fetelor rochitele sau unde am gasit un trusou de baietel care nu este alb si nici nu contine sclipici, brau sau papion?! Am tot primit semnale din cand in cand, ca ar trebui sa fac ceva.
Pentru ca sunt atenta la detalii si imi place mult sa ofer un cadou special, mai ales cand este vorba despre casatoria sau botezul cuiva drag, acestea erau alte momente in care realizam ca pot face ceva in acest sen, in conditiile in care nu gaseam niciodata ceea ce mi-as fi dorit. Nu mai spun nimic despre faptul ca ador rochitele din catifea cu guleras dantelat, care confera fetitelor un aer atat de rafinat si pe care, desigur, nu le-am gasit nicaieri, atunci cand am avut nevoie. Le-am numit… rochite de sub brad, pentru ca exact asta imi inspira. Este momentul in care sunt cel mai bine puse in evidenta, iar pozele acestea, cu familia stransa in jurul bradului nu trebuie sa lipseasca din sipetul de sidef al copiilor nostri. Pentru ca sipetul de sidef este un cufar fermecat in care bunica, mama si apoi tanara domnisoara aduna toate amintirile dragi ale primilor ani.
Uite, n-am mai spus-o niciodata! Eram la Istanbul, in septembrie 2013, intr-una din scurtele noastre evadari in doi si, dupa ce am intrat intr-un magazin mic in care erau sute de modele de pasmanterie, am iesit cu o mica rola de dantela bleumarin, am privit-o, am stat putin pe ganduri si, imaginandu-mi sarafanul pe care i-l voi face Theei pentru scoala, imediat ce vom fi ajuns acasa, am inceput sa pun pe hartie noul meu proiect. Asadar, totul a pornit de la banalul, dar atat de frumosul sarafan pentru scoala, cu dantela.
Habar nu aveam ce presupune asa ceva, era un domeniu total nou pentru mine. Una este sa faci ceva pentru copiii tai ori pentru un dar special, sa iei cativa metri de matase ori catifea si sa te ajute o croitoreasa priceputa sa-ti duci planul la indeplinire, si este cu totul altceva sa faci hainute de serie, fie ea si foarte mica. Am pornit de la zero, din toate punctele de vedere, la final de an, exact in cea mai aglomerata luna, decembrie, in care drumurile cu masina prin Bucuresti sunt o aventura.
Stiam exact ce vreau sa fac si cum trebuie sa arate totul, pana la cele mai mici detalii. Dar aveam nevoie de niste profesionisti cu care sa colaborez pentru executie si, la recomandarea unor cunostinte, am apelat la un mic atelier. Nu a fost cea mai potrivita optiune. Dupa prima luna si ecourile ei nebanuite, am realizat ca singurul mod in care povestea mea se poate desfasura firesc este sa am propriul atelier. Si pentru ca astrele s-au aliniat perfect, am gasit locatia perfecta, in care puteau fi desfasurate ambele activitati ale familiei noastre. Aveam birouri, un mic atelier, showroom si totul intrase pe un fagas normal.
Si cum aschia nu sare departe de trunchi, iar mie imi place enorm sa primesc oaspeti, am acum un loc perfect pentru stat la povesti, mai ales ca foarte multe dintre doamnele minunate care ne sunt cliente fidele ne-au devenit intre timp si prietene. Fac portii duble de prajituri, serbet sau bomboane fondante, atunci cand imi permite timpul, ca sa imi pot rasfata si prietenii care ne trec pragul.