SINTEZA: Ana Blandiana: Corectitudinea politica limiteaza si chiar incalca dreptul la libertatea opiniei (Autori: Bogdan Stanciu, Mihaela Orban si Vakarcs Lorand)
Vazuta de sus, de la balconul Aulei Magna a Universitatii Babes-Bolyai, Ana Blandiana pare o victima, pe punctul de a fi inghitita de roba ceremoniala de doctor honoris causa. Unul dintre laudatio-uri - sunt doua, fiindca a fost propusa pentru titlul onorific de doua facultati - e nesfarsit. Ca sa mai treaca timpul, scriitoarea se joaca uneori cu pompoanele de la capetele unui snur al robei. Intr-un final, primeste cuvantul si citeste un raspuns lung. Corpul academic si studentii asculta smirna. Sala de jos e arhiplina, balconul de la etaj, la fel. De cateva ori, vocea Anei Blandiana se impiedica in lacrimi. Cand termina, e aplaudata in picioare, minute in sir. Daca ar si tropoti, intelectualii din Aula Magna ar suna aproape ca o galerie pe stadion.
Persoane care participa la toate ceremoniile de decernare a acestui titlu spun ca foarte rar s-a mai aplaudat asa de mult in ultimii ani. Scriitoarea a vorbit despre noile realitati ale Europei, despre imigranti si datoria de a fi oameni, despre caderea Imperiului Roman si pierderea credintei Europei in ea insasi. A fost un derapaj deliberat de la corectitudinea politica, un principiu pe care Blandiana l-a comparat cu o dogma.
In urma discursului, au fost voci care au acuzat-o pe Ana Blandiana de legionarism. Altele au acuzat si corpul academic al Universitatii Babes-Bolyai, de complicitate, fiindca profesorii nu au parasit sala in timpul discursului.
Toate s-au petrecut la sfarsitul lui martie 2016. Interviul care urmeaza este, intr-o masura, continuarea si concluzia unui delict de opinie premeditat, comis de scriitoare in aplauzele catorva sute de intelectuali complici.
- In discursul de acceptare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii Babes-Bolyai, ati amintit ca perioade de aur, mitice sau reale, Atlantida, Grecia lui Pericle, Roma lui August, La Belle Epoque sau anii 1960. Cum se vedeau anii '60 prin ochii unei studente la Cluj?
- Inceputul lor se vedea foarte rau. Am terminat liceul in '59 si patru ani n-am putut intra la facultate, pentru ca tata era inchis. (Ultimul mare val de arestari, cu precadere de intelectuali, a fost in '58-'62, cand au fost si procesul Noica-Pillat, si cel al lotului scriitorilor germani, cu condamnari pana la 25 de ani, pentru ca scrisesera o anumita carte sau citisera o anumita carte). As putea spune ca au fost printre cei mai grei ani din viata mea, mai ales ca, dupa ce debutasem cu doua poezii, in revista Tribuna, am pierdut dreptul de a publica imediat ce s-a aflat ca, sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dusman al poporului. Dar n-a fost asa, pentru ca acei 4 ani au fost si primii 4 ani ai casatoriei mele, o casatorie care dureaza si azi. In redactia revistei Tribuna l-am intalnit in 1960 pe Romulus Rusan, care avea sa devina punctul meu de sprijin in univers, nu numai atunci, ci si in toate deceniile care au urmat. In 1963 am intrat la facultate iar in '64 s-au deschis inchisorile. Mijlocul anilor '60 a inceput sa permita si chiar sa izvorasca speranta. A aparut colectia Luceafarul in care am debutat cu alti tineri scriitori care aveau sa se numeasca Generatia '60, cea care a pulverizat proletcultismul si a facut legatura cu marea generatie literara interbelica. Apoi am terminat facultatea si sederea in Cluj, dar nu si deceniul aproape miraculos, pentru ca, in acei cativa ani de liberalizare (dar ce nu este relativ pe lumea asta?), a aparut nu numai o pleiada de poeti, a aparut una de pictori, de muzicieni, de cineasti, o pleiada care in toate domeniile culturii s-a numit Generatia '60 si a ramas pana azi termen de referinta statica. In cautarea unui loc de munca am plecat in 1967 la Bucuresti. De altfel, inflorirea artistica a fost o caracteristica a anilor '60 in toata Europa. Imi amintesc cum stateam la coada la cinemateca sa vedem filmul de Fellini, Antonioni, Bergman, Bresson, capodopere de un nivel artistic nemaiatins de atunci in arta cinematografica. In librarii au inceput sa apara traduceri din marile literaturi europeana si americana, la sala Dalles din Capitala se facea coada la expozitiile marilor pictori si sculptori interzisi inainte.
- Sunt anii de acum mai rai decat cei de atunci?
- Grea intrebare, pentru ca e greu sa compari lucruri cu naturi diferite. Evident ca din multe puncte de vedere - cele tinand de libertate si de nivelul de trai - ziua de azi este superioara celei de ieri. Dar ceea ce nu trebuie sa uitam este ca acel firav inceput de libertate era o oaza de lumina aparuta in intunericul pe care spera sa-l invinga iar aceasta speranta facea din libertate un soare stralucitor care ne facea fericiti prin simpla lui prezenta la capatul unui drum oricat de grau. Acestui soare acum ii descoperim multimea de pete care reusesc uneori sa-l intunece. Stiu si acum pe de rost ultima fraza dintr-un eseu al lui Camus pe care reusisem sa-l cumpar in timpul unei excursii in Iugoslavia: Drumul insusi spre culmi ajunge pentru a umple un suflet de om. Trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit. Acel tip de fericire de atunci s-a transformat in oboseala si indoiala. A avut oare rost sa urci pana pe varful muntelui un bolovan?
- Care credeti ca a fost cea mai nefasta perioada a Romaniei, din ultimii 50 de ani?
- Anii 1944-1964.
- In acelasi discurs, ati comparat situatia actuala din Europa cu perioada de sfarsit a Imperiului Roman. De ce spuneti asta?
- Pentru ca asa cum romanii au sfarsit prin a fi invadati de popoarele pe care le cucerisera si care ii asimilau cel putin in masura in care se lasau asimilate, Anglia care a stapanit India, Olanda care s-a imbogatit in Indonezia, Franta careia i-a apartinut nordul Africii sunt treptat ocupate de vechii ocupati si isi pierd, in acest amestec, individualitatea. Migratiile din afara granitelor imperiului au venit mai tarziu, cand romanii uitasera de mult rigorile morale ale lui Cato cel Batran si isi parasisera de mult proprii zei, ca sa se inchine unor zei adusi de pe alte meleaguri cucerite. Atunci cele doua imperii romane au gasit in disperare de cauza solutia de a plati tribut celor ce veneau peste ei ca sa se opreasca la limes. Tratativele Uniunii Europene cu Turcia copiaza acest model intelept, cel putin pe termen scurt.
Mondializarea pe care o traim nu este prima din istoria omenirii, iar viitorul s-ar putea sa fie un trecut care s-a mai intamplat o data.
- Daca - asa cum ati spus dvs. - drepturile omului sunt pentru perioada actuala ceea ce a fost crestinimsul pentru perioada de sfarsit a Imperiului Roman, ce este corectitudinea politica, un concept care descinde direct din drepturile omului?
- Nu, corectitudinea politica nu descinde din drepturile omului, pentru ca ea limiteaza si chiar incalca dreptul la libertatea opiniei, deci al gandirii, unul dintre drepturile esentiale; asa cum inchizitia nu descinde din crestinism pentru ca incalca legea lui fundamentala care este iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti.
- Poate duce excesul de corectitudine politica la o disparitie a civilizatiei de factura occidentala? Si, intr-un astfel de scenariu, Europa Centrala si de Est, care pare mai reticenta fata de corectitudinea politica, ar putea sa ramana un depozitar al valorilor occidentale, dupa ce Occidentul propriu-zis isi va fi pierdut esenta?
- Corectitudinea politica este doar o componenta - in egala masura periculoasa si stupida - a procesului de transformare a civilizatiei Occidentului. Pentru ca daca istoria civilizatiei umane este trecerea de la o generatie la alta a valorilor, atunci este evident ca asistam la o transformare esentiala a tuturor mijloacelor de educatie, in scopul de a nu se trece mai departe cateva valori esentiale ale Europei, printre care pe primul loc se afla spiritul critic. In aceasta criza tarile estice pot sa fie o solutie de avarie, pentru simplul motiv ca ele au suferit prea mult din cauza cenzurii pentru ca sa mai poata accepta o forma oricat de diferita a ei. Personal sunt convinsa ca unul dintre cele mai intelepte proverbe este tot raul spre bine si ca socul pe care il traieste azi va obliga Occidentul sa mediteze asupra propriei sale definitii si, in extremis, sa o salveze. Oricum, fostele tari comuniste, cu toate pacatele si reziduurile trecutului pe care le mostenesc, reprezinta datorita experientei prin care au trecut o rezerva utila de realism si de scepticism.
- Dupa ce ati primit premiul Herder, ati intreprins o lunga calatorie in strainatate, inclusiv in tari din Occident. V-a tentat ideea de a ramane acolo?
- Nu, niciodata, si asta nu pentru ca nu mi s-ar fi parut totul, comparativ, minunat (si nu as fi suferit, ca altadata Dinicu Golescu, de pe urma comparatiei), ci si pentru ca ideea ca, fugind - cum se spunea atunci - insemna sa nu mai pot sa ma intorc niciodata mi se parea de nesuportat. Si asta nu numai pentru ca ideea de a-mi parasi familia, pe cei dragi, nu putea intra pentru mine in discutie, ci si pentru ca as fi simtit ca i-am parasit pe toti cei ramasi acasa, ca plecand, in timp ce Ceausescu ramanea, putea sa insemne ca el reprezinta poporul roman intr-o masura mai mare decat mine. Stiu ca acum ceea ce spun poate sa sune ridicol, dar asta era ceea ce simteam atunci la intrebarea Dvs. Cel de-al doilea motiv se leaga de scris. Am fost intotdeauna legata de tot ce ma inconjoara in timp ce scriu (de la dealuri si pajisti pana la peretii acoperiti de carti si pixurile de pe masa mea de scris) incat nu eram sigura ca, parasindu-le, as mai fi putut continua sa scriu. Mai precis, mi-era teama ca, plecand, n-as mai fi putut scrie. Sunt oameni care au radacini si oameni care nu au. Eu fac parte din prima categorie.
(Va urma)