AmosNews / Punctul pe Y. ILIESCU 85 (Autor: Octavian ANDRONIC)
In martie 1990, pe cand era presedinte al FSN si lider necontestat al miscarii care dusese la rasturnarea dictaturii, Ion Iliescu implinea 60 de ani. La varsta la care altii isi cam incheie socotelile cu viata publica, Iliescu isi redescoperea cea de-a doua tinerete politica. Era unul dintre cei care ajunsesera pe cele mai inalte pozitii ale structurilor de putere comuniste - secretar al CC al PCR, dupa ce fusese ministru si prim-secretar la doua judete. Avea botezul puterii de o anumita factura si nu se lasase imbatat de aceasta. Ba, dimpotriva, date personale care nu se potriveau cu portretul-robot al activistului de profesie il transformasera intr-un disident - acea disidenta de la etapa in care nu mai era nevoie ca cei care se abateau de la linia partidului sa fie impuscati sau intemnitati. Era suficienta un soi de moarte civila, vinovatii fiind trecuti pe linia a doua sau a treia si oferindu-li-se responsabilitati neutre pentru a putea fi tinuti mai usor sub control. Iliescu a parcurs si el treptele acestei stari, trecand pe la Consiliul National al Apelor (functie destul de importanta, avand in vedere proiectele megalomane din domeniu) si poposind in ultima instanta la Editura Tehnica. Unde si-a putut completa in liniste deficitul de lecturi pana cand zbuciumul istoric l-a proiectat in prim-planul evenimentelor. Aparitia sa ca lider revolutionar era una asteptata. Se vorbise mult despre el in ultima vreme, cu speranta unei perestroici romanesti in care fostul coleg de facultate al lui Gorbaciov (o legenda), sa devina succesorul cu fata umana al dictatorului. Asa se si explica acceptarea sa instantanee, care venea in intampinarea necesitatii de a pune acea ampla miscare populara pe un fagas de ordine, anuland anarhismul unor manifestari extremiste. La momentul Revolutiei erau putini cei care indrazneau sa spere ca odata cu Ceausescu se va termina si comunismul. Nadejedea statea, cum spuneam, intr-un soi de regim in care nobilele idealuri sa nu fie intinate de propensiunile totalitare.
Atunci, in acele momente de maxim dezechilibru, Ion Iliescu a fost la inaltimea asteptarilor. Romanii au vazut in el barbatul de stat cu experienta si masura, capabil sa tina in mana tendintele centrifuge si sa asigure linistea - acea liniste devenita obsesie nationala.
Orele astrale ale lui Ion Iliescu au fost reprezentate de prestatia sa in CPUN - acel parlament de urgenta in care actorii patrunsesera pe principiile cuceririi vestului salbatic: prin forta si iuteala. In tot acel haos care tinea treaza o natiune, noapte dupa noapte, Iliescu era unicul reper de normalitate, masura si tact, cel care putea sa puna lucrurile intr-o ordine suportabila. Acesta - si nu altele - a fost motivul principal pentru care a fost ales presedinte cu cea mai mare majoritate in istoria scrutinurilor de gen si pentru care a dominat, vreme de 10 ani si 2,5 mandate, clasa politica romaneasca.
Desigur, Ion Iliescu nu a fost omul perfect (un singur presedinte dintre cei trei de pana acum s-a autocaracterizat ca atare), a facut o sumedenie de erori, determinate de propriile sale limite sau de complicatul context politic si social. I se pot reprosa multe - unii o fac si acum, ca si cand Romania ar fi stat pe loc in acesti 25 de ani - dupa cum merita recunostinta noastra pentru ca, datorita calitatilor sale umane si intelectuale, tara n-a trecut prin experimentele tragice pe care le-au parcurs unii dintre vecinii nostri, in locul carora fusesem deja programati. Dar, cu siguranta ca cel mai sigur si mai exact bilant al prestatiei sale de prim om in stat va fi facuta peste un numar de ani, cand se vor stinge patimile si subiectivismul care actioneaza asupra celor care se mai afla inca in scena.
La 85 de ani, Ion Iliescu pare a fi inca la un moment de varf al luciditatii si inteligentei sale politice, continuind sa exercite o influenta asupra urmasilor sai politici, din statura de fondator al celei mai importante formatiuni postrevolutionare.