(continuare)
Elogiu satului romanesc (Lucian Blaga) Foaie Nationala
foaienationala.ro
Discurs de receptie in Academia Romana
El s-a pastrat feciorelnic neatins in autonomia saraciei si a mitologiei sale, pentru vremuri cand va putea sa devina temelie sigura a unei autentice istorii romanesti. Fac elogiul satului romanesc, creatorul si pastratorul culturii populare, purtatorul matricei noastre stilistica. Sa nu se creada insa ca dand grai unei incantari, as dori sa rostesc, cu ocoluri, dorinta de a ne mentine pentru intotdeauna in cadrul realizarilor satesti, imi refuz asemenea sugestii sau indemnuri.
De o suta de ani si mai bine ne straduim toti intelectualii pe o linie mereu inaltata, sa creem, intr-o epoca de tragice raspantii, o cultura romaneasca majora. Stradaniile merg paralel cu procesul emanciparii noastre politice, cu acela al formarii statului si al intregirii neamului. Cari sunt insa conditiile, ce trebuiesc sa fie in prealabil date, pentru ca un popor sa poata in genere spera ca va putea deveni creatorul unei culturi majore? Opinia curenta, cu care trebuie sa ne razboim, e ca pentru aceasta ar fi de ajuns un numar cat mai mare de genii si talente. Teoria ni se pare simplista. O cultura majora nu s-a nascut niciodata numai din elan genial. Desigur, geniul e o conditie. Dar o cultura majora mai mare nevoie si de o temelie, iar aceasta temelie sine qua non e totdeauna matca stilistica a unei culturi populare. Sa ne intoarcem privirile spre trecut. Una dintre cele dintai culturi majore cari au aparut pe globul terestru este cea egipteana. Pana la un moment dat, urmand aparentele, s-ar fi crezut ca aceasta cultura egipteana a tasnit dintr-o data in dimensiuni majore, aproape gata, cu scut si cu lance, ca stiuta zeita din capul stiutului zeu. Pentru a-si lamuri aceste dimensiuni majore, cu totul misterioase, istoricii nu s-au sfiit sa recurga la explicatia importarii. S-a emis, printre alte ipoteze, ipoteza in favoarea careia pleda si un mit platonic, ca marea cultura egipteana ar fi de origine atlantica. Ipoteze de asemenea natura tradau cel putin o nedumerire a istoricilor.
Aparitia unei culturi majore, fara faze evolutive prealabile, li se parea celor mai multi neverosimila. In anii din urma se pare ca s-a solutionat in sfarsit destul de satisfacator aceasta problema a culturii egiptene. Etnologul, calatorul, geograful Leo Frobenius si-a incoronat uriasa opera de cercetator cu o descoperire senzationala, despre care nu stiu sa se fi facut pana acum vreo mentiune in publicistica noastra . Frobenius a facut cercetari in deserturi africane, la o departare e aproximativ o suta de kilometri de actuala matca a Nilului, spre soare-apune, pe vechea albie a acestui fluviu, astazi complet seaca si batuta de vanturile celor cinci sau zece mii de ani. Pe malurile pustii ale stravechiului Nil, Frobenius a avut norocul sa dea de ramasitele multor asezari umane de altadata. S-au dezgropat, inainte de toate, urmele unei arhaice culturi minore, care izbeste luarea aminte prin similitudinea motivelor si a stilului ei cu acelea ale culturii majore din Egipt. Frobenius crede ca a descoperit cu aceasta, si nu avem nici o pricina sa-i privim cu neincredere optimismul, vatra culturii egiptene. Cultura egipteana n-a aparut deci cu atribute majore, ci a avut o lunga faza de antecedente de infatisare minora. Descoperirea lui Frobenius invita la speculatiuni filosofice.
S-ar putea afirma anume ca liniile interioare, cadrele stilistice si posibilitatile culturii egiptene majore au fost preformate intr-o cultura minora si date ca un miraculos rasad deodata cu acele straturi fertile ale acestei culturi minore. S-ar mai putea cita de altfel inca multe exemple de preformatiuni stilistice. Mult timp s-a crezut bunaoara ca arta, cultura gotica s-a inaltat la un moment dat, monumentala, spre cer., ca un havuz, irezistibil si prin nimic prevazut. Ulterior s-a descoperit ca goticului monumental i-a premers de fapt o cultura populara minora, cu forme si motive similare, raspindite la semintii germanice sau celte. Concluzia ca geniile de cultura majora nu fac in mare decat sa urmeze un itinerar indelung pregatit se imbie de la sine. Fara de acel complex apriori al unei matrici stilistice, preformata in plasmuirile si creatiile unei culturi minore, cred ca nu s-a ivit pina azi, nicaieri si niciodata, o cultura majora. Un popor lipsit de acest profund apriori stilistic, ca matca a unei culturi populare, nu va crea niciodata o cultura majora, oricate genii si talente ar avea la dispozitie pentru asemenea infaptuire.
Geniul creator ramane geniu pustiu, daca nu e integrat in campul unui asemenea potential stilistic. Cine poate tagadui tiganilor geniul muzical? El il poseda intr-un grad mai vadit decat toate popoarele europene. Geniul lor ramane insa fara intrebuintare, fiindca tiganul, ca fiinta etnica sfisiata si impartita pe la toate periferiile vietii, e lipsit de determinantele interioare ale unei matrici stilistice. Sa insemnam si un alt fenomen destul de paradoxal, care ni se pare explicabil intrucatva prin nivelul, complexitatea si posibilitatile imanente ale unei matrici stilistice. Fenomenul, la care facem aluzie, e urmatorul : se stie ca cele mai importante si cele mai inalte creatii de cultura, poetice, artistice, sau filosofice, din Europa apuseana, nu apartin neaparat popoarelor celor mai bine inzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant, sau poporul englez cu al sau singular Shakespeare, e sigur, ca nu pot fi puse ca medie generala a aptitudinilor spirituale, la acelasi nivel cu poporul francez sau italian. O comparatie sub unghiul mediei spirituale firesti este desigur in dezavantajul germanilor sau al englezilor. Misterul unor aparitii, precum a lui Goethe sau Shakespeare, intr-o medie relativ nu tocmai impozanta, se lamureste poate in perspectiva stilistica. In cazul acesta trebuie sa admitem insa ca nivelul, complexitatea si posibilitatile stilistice, proprii sufletului german si englez, sunt superioare acelora ale altor popoare, la randul lor, evident, mai bine inzestrate ca inteligenta si talent, sau chiar ca habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul si complexitatea ei, ni se par ca atarna, cu alte cuvinte, nu numai de existenta geniului ca atare, ci si de posibilitatile imanente ale unei matrici stilistice colective. Iata de ce am socotit ca un examen stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai putin, decat credinta in jestinul nostru spiritual.
In studiile mele de filosofia culturii, intitulate : Orizont si stil si Spatiul mioritic am ajuns la unele concluzii cari indreptatesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spatiu indefinit ondulat, ca plaiurile tarii, manifestat indeosebi in doina si in cantecele noastre, si nu mai putin intr-un unanim sentiment romanesc al destinului. Am avut prilejul de-a arata, de pilda, ce rol joaca in sufletul nostru popular categoriile "organicului", in felul cum ne comportam fata de randuielile firei si rolul pe care il joaca transfigurarea "sofianica" a realitatii in poezie, in arta, in credinta. Inclinarea spre pitoresc isi are la noi si ea specificul ei intrucat apare solidara cu un deosebit simt al masurii si atenuat de un accent de molcoma discretie. Nu voi starui asupra tuturor acestor structuri si categorii ale inconstientului nostru etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina sa le pun in lumina altadata. Matca stilistica romaneasca este o realitate. O realitate sufleteasca de necontestat. Putem privi ca nici unul din popoarele inconjuratoare, in afara poate de cel rusesc, cu mandrie de binecuvintati stapani asupra acestui incomparabil si inalienabil patrimoniu. Matca stilistica populara, si cele infaptuite sub auspiciile ei, indica posibilitatile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Sa ridicam cu o octava mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor in imnul mioritic al mortii, sa subliniem si sa monumentalizam in inchipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramures sau din Bihor, sau al caselor taranesti din Tara Oasului, sa prelungim in mari proiectiuni metafizice viziunea cuprinsa in aceste versuri populare : Foaie verde grau marunt/ Cate flori sunt pe pamant/ Toate merg la juramant./ Numai spicul graului/ Si cu vita vinului/ Si cu lemnul Domnului/ Zboara-n naltul cerului/ Stau in poarta raiului/ Si judeca florile/ Unde li-s miroasele.
Asemenea operatii sunt destinate sa ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilitati de cultura majora. Recititi de exemplu legenda poetizata Soarele si luna din colectia Teodorescu si veti gasi viziuni prin nimic interioare celor mai admirate din marile poeme ale omenirei, de la Divina Comedie pana la Faust. Drept incheiere sa mi se ingaduie sa dau expresie si unui gind restrictiv. As dori ca acest elogiu al satului romanesc sa nu fie inteles ca un indemn de atasare definitiva la folklor si ca indrumare neconditionata spre rosturi satesti. Cultura majora nu repeta cultura minora, ci o sublimeaza, nu o mareste in chip mecanic si virtuos ci o monumentalizeaza potrivit unor vii forme, accente, atitudini si orizonturi launtrice. 0 cultura majora nu se starneste prin imitarea programatica a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice pret a creatiilor populare vom face saltul de atatea ori incercat intr-o cultura majora. Apropiindu-ne de cultura populara trebuie sa ne insufletim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu si activ, decat de intruchipari ca atare. Nu cultura minora da nastere culturii majore, ci amandoua sunt produse de una si aceeasi matrice stilistica. Sa iubim si sa admiram cultura populara, dar, mai presus de toate, sa luam contactul, daca se poate, cu centrul ei generator, binecuvantat si rodnic ca stratul mumelor.
LUCIAN BLAGA
5 iunie 1937
"Izvoade - eseuri, conferinte, articole", Editura Minerva, Bucuresti, 1972, p. 2, via Ziaristi Online