(Continuare)

Profesor de Socialism Stiintific pentru studentele de anul V

- De ce-ati dat la Filosofie?
- Din greseala. E o chestie schizofrenica. Nu am dat la literatura, pentru ca mi se parea ca e o disciplina pentru femei. Ma hotarasem sa dau la Pedagogie. Salvarea mea a fost un profesor, Ionel Bandrabur, care fusese asistentul lui Lucian Blaga. In vara in care eu terminasem liceul, ma pregateam serios pentru examentul la Pedagogie, l-am intalnit intamplator pe acest profesor. "Unde dai?" "Pai, la Pedagogie." "Dar stii cu ce se ocupa pedagogia?" "Nu." "E o prostie! Trebuie sa dai la Filosofie. Cei mai buni elevi dau la Filosofie." M-am trezit la facultatea asta, dar a fost dificil, pentru ca se dadea admitere la istorie si a trebuit sa invat, intr-o luna, toata materia. Am intrat al doilea. Primul a intrat Andrei Marga, care avea media mai mare in liceu.
- Ati schimbat asa, pur si simplu?
- In viata mea, toate schimbarile mari au venit din intamplare. Sigur, intamplarea care venea pe un fond, dar niciodata n-am crezut in deciziile luate la rece, ci am actionat in urma impulsului. Am ajuns la Filosofie absolut din intamplare, am ajuns asistent tot din intamplare pentru ca in ’71, cand am terminat facultatea, am avut la repartitie doua posturi libere: unul la Cluj, la facultate, ca asistent, si unul la "Viata Studenteasca", post de redactor.
- De ce-ati ramas la Cluj?
- Nu stiu, cred c-aveam prietena, ideea de a ma duce la Bucuresti mi s-a parut prea complicata. Aveam de ales intre catedra de Socialism Stiintific si catedra de Marxism, pe care a ales-o Marga. Am optat pentru prima, pentru ca era la etajul I, si nu la subsol. Uite-asa am ajuns la Socialism Stiintific, pe care-l predam cu onoare ca asistent la Facultatea de Filologie, la studentele din anul V, care n-aveau nicio treaba nici cu facultatea in general, dar cu disciplina de Socialism Stiintific!
- Si erati profesor rau, cum erati?
- Studentii aveau o aversiune fata de cei care, intr-adevar, predau. In timpul facultatii, eu mi-am dat lucrarea de stat despre filosofie la Camil Petrescu - eram fascinat de el in tinerete, acum nu mai sunt. Profesorul Mircea Zaciu era si el camilpetrescian - camilpetrescienii alcatuiau atunci un fel de secta. M-a primit in aceasta secta, iar el avea la filologie, anul V, unde erau toti echinoxistii, un seminar special despre Camil Petrescu. Erau acolo cei care aveau sa devina scriitori, jurnalisti. Eu eram salvarea lor, pentru ca ei nu citeau nimic despre Camil Petrescu, iar eu participam la seminarii si tineam toate discutiile. Erau foarte bucurosi cand apaream eu, pentru ca puteau sa doarma in timp ce eu si profesorul discutam.

"Mi se parea absurd sa nu pot sa scriu fara clisee"

- Ati debutat in gazetarie in ’68, la "Viata Studenteasca", in presa comunista.
- Am ajuns apoi redactor-sef adjunct la "Viata Studenteasca" si "Amfiteatru", apoi la "Scanteia tineretului", unde am facut si suplimentul "Literar&Artistic". Aceste ziare, aceste reviste erau ale unui patron. Patronul se numea UTC sau PCR. Astazi, sunt unii care spun: "De ce-ai lucrat matale la revista UTC-ului?". Pai, aia erau patronii. Dumneata de ce lucrezi la patronul nu-stiu-care? Consider ca, lucrand la un ziar de partid - sigur, n-aveam cum sa lucrez la ziarul altui partid -, aveau dreptul sa-mi impuna o politica editoriala. Totusi, toti cei cu care am lucrat, in primul rand, au fost foarte politicosi cu mine. Cred ca functionarii aia ai partidului, o sa radeti, apreciau mult mai mult talentul si profesionalismul decat apreciaza astazi oamenii cu bani. Ascultati ce va spun! Am vazut situatii in care, la Consiliul Culturii, functionarii de-acolo se bateau sa obtina un autograf de la Augustin Buzura. Pe de alta parte, cenzura exista. Era un joc dublu, sa ne lamurim. Nu erau idioti. Spun din experienta mea, poate altii au motive sa fie furiosi. Eu am lucrat in presa de tineret, care era un pic diferita. La suplimentul literar al "Scanteii tineretului", am fost primul om din istoria postbelica a acestei tari care a amintit numele scriitorului Petru Dumitriu. Era interzis. Dar nu l-am amintit pentru ca eram anticomunist, ci pentru ca citisem la biblioteca si consideram ca e un mare scriitor. Conflictul sau indrazneala mea nu venea din faptul ca eram anticomunist, ci pentru ca mi se parea absurd sa nu scriu despre Petru Dumitriu. Anumite interdictii mi se pareau absurde. Mi se parea absurd ca nu poti sa scrii despre Ceausescu normal.
- Cum adica?
- Sa scrii cum vrei tu, nu sa-l critici. Spre exemplu, atunci, ca si acum, eram adeptul modernizarii Romaniei. Stiam ca avem o mare problema si consideram ca e bine ca cineva sa ia de chica natiunea asta si s-o arunce in secolul XXII, ca ea e inca in secolui al XIX-lea. Sau, poate, al XVIII-lea. Chiar credeam, asadar, ca avem nevoie de un anumit sacrificiu ca sa lasam generatiilor viitoare drumuri, sosele, metrouri, blocuri. Culmea e ca nu puteam sa scriu asta.
- De ce, ca era de bine!
- Pentru ca, daca as fi scris asta, trebuia sa scriu clisee: "genialul, impacatul, minunatul". Nu scriam, ca ma enerva. Dac-as fi scris despre politica, voiam sa am originalitate. Rau in gazetaria comunista, mai ales in cea din ultimii ani ai lui Ceausescu, era faptul ca erai obligat sa repeti clisee. Eu am oroare de clisee - de aia trec mereu drept Gica-Contra.
- Se gasea cine sa scrie in locul dumneavoastra?
- Da. Aveam destui cliseisti. Din punctul asta de vedere, aveam oameni care iti faceau un editorial si-l transmiteau de la baie.
(Va urma)