Pe site-ul Catchy am citit un articol in care multe dintre noi, femeile, ne recunoastem: Aliante feminine de care m-am eliberat ca sa fiu fericita. In esenta este vorba despre incompatibilitate. Dupa multi ani , constati ca esti incompatibila cu unele femei. Este o incompatibilitate asemanatoare cu aceea dintre o femeie si barbatul ales, si ca in ciuda tuturor eforturilor uneori esti pusa in situatia de a alege alt drum in viata.

Se spune ca suntem suma experientelor noastre si a modelelor langa care am crescut, iar nimic nu poate fi mai adevarat cand ma gandesc ca predicile si lectiile primite nu au nicio valoare comparativ cu mesaje mai subtile, dar mult mai puternice si mai perverse.
Eram pana nu demult o EA, plina de resentimente si ura, traind invidia fata de masculinitatea atotputernica si libera. Aceasta EA era mereu in conflict cu o alta, care resimtea de nenumarate ori mila pentru barbatul pe care ELE l-au castrat in felurite moduri - care mai de care mai simbolice sau mai explicite, afland cu stupoare ca masculul pricajit e de fapt bine mersi, potent in asternuturile alteia care nu vrea sa ii prescrie pasi de urmat si care nu ii submineaza si ultima urma de masculinitate, concurand pentru o lupta absurda la suprematie.
Si ura ei paradoxale sa il aduca la deznadejde. La o asa lipsa de speranta, incat convietuirea in doi sa fie un masacru zilnic, un supliciu la care reciproc se supun doi oameni care au uitat sa caute un sens pentru ei insisi. Aparente sub care clocotesc pasiuni inabusite sau incompatibilitati evidente, dar ignorate sub imperiul normelor si prescriptiilor familiale si sociale. E greu sa le metabolizezi cand esti doar un copil si incet-incet creste si in tine conflictul, instalandu-se alienarea pas cu pas.
Si, desi empatia si durerea ma copleseau ori de cate ori femeile din viata mea taiau orice elan, orice dorinta de autocunoastere si explorare a masculului care se afla in preajma, loialitatea feminina ma domina si nu puteam sa ies din aceasta alianta maladiva. A trebuit astfel sa invat si sa cred ca barbatii sunt rai si egoisti, ca e rolul nostru al femeilor sa le spunem unde sa se opreasca si unde le e limita - adesea dictata de propriile noastre limite mentale. Orice dorinta de evolutie si de crestere personala se izbea de zidul anxietatilor si de liantul co-dependentei in care ii inlantuisera si domesticisera pentru o vreme. Ii priveam cu ochii mei de copil, cu sufletul meu care vroia sa exploreze si care plangea pentru ei intr-un mod reprimat si cu atat mai dureros.
Si cand ma gandesc la forta mea interioara, la curajul pe care il am uneori, la dorinta de a iesi din mrejele comode ale cunoscutului si de a ma avanta pentru a construi noi cai, ma gandesc ca acei barbati au inspirat si transmis asta, iar lor trebuie sa le fiu recunoscatoare pentru razvratirea impotriva familiarului, pentru transformarea mea dintr-o Eva intr-o Magdalena, care a ajuns sa le cunoasca sirul trairilor si sa se cunoasca totodata pe sine.
Dupa ce am inabusit mult si bine empatia mea pentru ei, am reusit usor-usor sa o scot la suprafata din perspectiva unei mai profunde intelegeri, care mi-a permis sa ii las liberi si implicit sa ma eliberez pe mine si sa imi dau sansa unei descoperiri de sine autentice, sa rup alianta maladiva cu femeile din viata mea si sa le vad mai bine neputinta mascata de o falsa dominatie.

(Guest post by Celia)