Contemporanul: Visata libertate (Autor: Nicolae Breban)
Si, ca un fel de gust amar, inca neincercat nici macar sub teribila si apasatoarea dictatura comunista, insusi cuvantul, notiunea de libertate prindea cumva un aer, un sens cumva ciudat si strain, cu totul neasteptat Au fost, dupa '89, din nou cele sapte vaci grase, ca in istoria biblica a lui Iosif, intr un aer euforic, de false si grosolan inscenate lupte politice, intr o aparenta generala de normalitate oarecum regasita, pe care multi disperasera de a o mai trai. Dar, vai, totul era fals, incepand cu cele doua planuri si lumi ce pareau a anunta aceasta normalizare sau visata libertate: lumea mass mediei, a ziarelor stufoase ce se vindeau in tiraje enorme si titrau - mi-e teama ca pana in zilele noastre! - pe teme ale faptului divers, trivial, ale noilor vedete politice si ale fotbalului sau ale spectacolului rock, si lumea, aparent noua si extrem de galagioasa si dominanta, a politicii. Si tot in acel prim deceniu dupa schimbare s-au profilat si primele semne, tot mai apasate, tot mai grave, ale neglijarii valorilor si atentiei datorate stiintei, cercetarii, valorilor si personalitatilor artei, literaturii, umanisticii, o tot mai apasata nepasare a guvernelor in conservarea si reabilitarea a tot ceea ce regimul comunist atacase, degradase si calomniase in ceea ce, de fapt, semnifica si legitimase in secolele ultime, reala nastere a unei natiuni, apta de a se compara cu unii vecini si cu statele orgolioase ale Apusului. Apoi, iute si din nou ca o falsa semnalizare a libertatiii sociale! - acordarea de licente in vrac, nu numai pentru televiziuni private, ci si pentru edificarea a nu putine noi institute si universitati private ce urmau, pana la urma, sa destabilizeze binisor si chiar sa creeze forme de inflatie joasa in aria unor licentiati ad-hoc si a diplomelor de orice fel. Si inca o data, soarta pecuniara, financiara a acelor cadre ce trebuiau sa sustina educatia, societatea, invatatorii, profesorii, medicii, personalul sanitar si cel administrativ, masele de amploaiati din teritoriu, lasata de izbeliste. Odata, se intelege, cu iruptia unei adevarate noutati: aparitia oarecum sfruntata si inexplicabila a noilor bogatasi, intr o economie decimata, instabila, care ani de zile, apoi, nu mai avea sa si gaseasca ritmul, optiunile sau baza umana, financiara, in interior, lipsiti de asistenta statului; bonzi, moguli, miliardari iviti din toate straturile si colturile tarii, in majoritatea lor profitori ai asa-zisei reforme sau a reformelor, anuntate cu emfaza galagioasa de noii guvernanti. La inceput, in primii ani, s-a vorbit de capitalism, privatizare, comert, afaceri etc., de parca intreg vocabularul unei lumi libere se activase din nou, dupa o pauza inghetata de o jumatate de secol. Apoi, dupa primul deceniu, a aparut socul, socurile, trezirea, iar substantivele, notiunile orgolioase de mai sus au inceput, la fel de repede si de impetuos, sa fie ironizate public si sa apara nu putinora ca forme ale unei ciudate confuzii, poate chiar tradari - ale cui si in a caror interese? Nimeni insa nu avea vreo explicatie probanta, nimeni nu intelegea cum un mecanism ce parea sa functioneze dupa legile si normele democatiei, producea saracie, somaj crescut, emigratia in masa, mai ales a tinerilor si a specialistilor, false si adeseori impertinente promisiuni electorale, un parlament pasiv, presedinti apatici sau frenetic activati in treburile ce le depaseau atributiile. Si, poate lucrul cel mai grav intre atatea evenimente negative, tot mai coplesitoare, un sir de guverne, zeci si zeci de ministri ce erau alesi democratic, e drept, dupa liste stricte ale noilor partide, dar care, odata instalati in posturi, rupeau fatis orice legaturi cu cei ce i-au ales, uitand senin, relaxat, promisiunile si ofertele generoase, largi, facute in campanie. Tot acesti domni, oarecum abili, au lansat o noua campanie ce a luat cu anii o forma a unei ciudate ideologii: coruptia, cea care trebuia sa explice pierderile, indatorarile enorme la Fondul Monetar, cresterea uluitoare a preturilor in raport cu salariul mediu, se pare cel mai scazut din Uniunea Europeana, confuzia, deruta si mai ales iritarea multora. Parea ca ea, mult clamata coruptie, este prima si esential vinovata, dar, cu timpul, pentru unii observatori mai atenti s-a dovedit si ea reala, dar nu era aceasta intreaga si fundamentala explicatie a mersului schiopatand si uneori dezastruos al economiei. Al unei democratii visate de multi sub dictatura si din care, acum, la doua-trei decenii de la Schimbare, multi se trezeau ca dintr-un ireal cosmar: e oare posibil? Oare noi nu suntem cu adevarat facuti pentru democratie?! Si, ca un fel de gust amar, inca neincercat nici macar sub teribila si apasatoarea dictatura comunista, insusi cuvantul, notiunea de libertate prindea cumva un aer, un sens cumva ciudat si strain, cu totul neasteptat. Oare sa minta toate marile dictionare ale lumii? Oare, intr-adevar, ne-am inselat, legand notiunea de libertate de cea de democratie, de sansa tuturor, a celor multi, cei care produc bogatia nationala, a unui trai acceptabil, meritat, la mult visata demnitate si respect a cetateanului, de orice categorie, etnie sau fel de a gandi. Regret nespus pomelnicul facut mai sus realitatilor si falsei, insuficientei si uneori cu adevarat aiuritoarei evolutii a unei Romanii ai caror cetateni, de multe ori, au dat, si sub dictatura, dovada unor capacitati volitive, profesionale si uneori si morale, greu de trecut cu vederea! Nu vreau, la sfarsit de cariera, in anii de inalta senectute, cum se spune, sa plec, avand sub ochi un peisaj uman si national atat de depresiv, in discordanta clara, as zice, dureroasa, cu cele ce mi-am inchipuit eu, cu cele ce si-au inchipuit familia si apropiatii mei, dar si cu o buna parte dintre ardelenii care, si azi, atarna cu privirile pline de asteptare, daca nu de speranta, asupra tinerei si miraculoasei tari, ivite si inchegate dupa un istoric atat de accidentat, in care nu au fost multi nu numai sa creada, dar si sa se implice, sa se avante, sa lupte, riscand aproape totul, uneori - cu adevarat, chiar totul! - cariera, linistea familiei, libertatea persoanei si, mai ales, acel articol atat de rar mentionat si atat de rar si de profund nesatisfacator, ignobil cu adevarat, trait de noi, fostii moldoveni, valahi sau ardeleni: demnitatea persoanei! Articol atat de pretuit dincolo, in Apusul civilizat, mandru si creator de inalte, unice valori, Apus care inca o data ramane departe, o Arcadie visata, aproape intangibila desi, desi! Eu raman, cum se spune, cel ce am fost dintotdeauna: un vitalist, un ucenic al marilor pasoptisti inflacarati de un ideal ciudat, cel al unei patrii viitoare, in ciuda si in mijlocul sarcasmelor contemporanilor lor, interni, dar si al celor din afara, nu putini - al unui Heliade, Eminescu, Kogalniceanu, I.C. Bratianu. Ucenic inflacarat - da, inca inflacarat la varsta mea! - al acelui umanist ciudat, care a provocat iritarea a mai tuturor universitarilor vremii sale, inca cu prima lui carte, Nasterea Tragediei - da, l-am numit pe Friedrich Nietzsche, care din tinerete m-a impresionat nu numai printr-o radicalitate intelectuala ce depasea, atunci, la sfarsitul secolului al XIX-lea orice norma grava si inteleapta a vremii, dar si prin ceea ce si azi pare de domeniul fantasticului social si moral: credinta ca viata, cea care ni s-a daruit si de care ne bucuram, atat cat ne permite nu numai regimul social sau national in care ne-am nascut, dar si propria fire, norocul nostru strict privat - da, ca viata, ceea ce numim astfel, este un dar al Zeilor si al propriei noastre nasteri. Si ca ea este in esenta forma suprema a norocului, dupa care alergam uneori cu mintile ravasite, nesocotind, ba uneori chiar dispretuind ceea ce avem cu adevarat in posesie! Viata, da, ca o forma a posesiei esentiale, unice cu adevarat, pentru unii, chiar destinale! Apropo de schimbare. E un termen de care s a facut atata caz si in care putini au crezut, din varii motive, ce nu tineau totdeauna de ratiune sau logica. Da, Schimbarea, sau revolutia - de care filosoful francez Jean Pierre Faye, intr-o discutie cu mine in Contemporanul. Ideea europeana, credea nu numai ca avusese loc, dar si ca era unica revolutie in tarile din Est scapate de jugul moscovit. Argumentul lui era violenta de care Romanii au fost capabili, jertfindu-se multi, tineri mai ales, pentru o alta viata! Cred si azi inca, da, acestea si altele au avut loc si, in acelas timp, cum ni se intampla uneori in vis, dar si, ce ciudat, in plina si turbulenta, zisa istorica, viata sociala si politica, ele nu au avut loc! Cand, in primii ani dupa 1989 nu putini tineri scriitori veneau sa ma intrebe de ce nu-mi schimb stilul, deoarece, nu-i asa, s-au schimbat vremurile!, raspundeam, cu o naivitate evidenta si cu o ironie prost mascata, intrebandu-i daca da da, daca cu totii erau cu adevarat siguri ca totul se schimbase! Nu cumva nu se schimbase aproape nimic si a trebuit sa treaca, iata, vreo trei decenii ca unii dintre noi, nu foarte multi, probabil, sa constatam inca o data, impreuna cu unii, celebri sceptici nu numai ai istoriei, dar si ai firii umane, ca nimic nu se schimba sau, ca sa fim mai exacti si sa-l urmam inca o data pe filosoful si pe profetul lumii de maine, pe Nietzsche, sa afirmam ca realele schimbari vine pe neauzite si, mai ales, cum spune el insusi, pe picioruse de porumbel! Pe neobservate si in cu totul alte forme, timpi si rezonante de cat ne-am astepta. Iar, logic si real totodata, formele si reflexele, schimbarile, chiar si cele vizibile si strident aparente care ni se infatiseaza peremptoriu si ne danseaza sub ochi, sub simturi si uneori chiar - minciuna minciunilor! - statistic, sunt forme de vis! Am zis de vis?! O, am fost pentru o data prea timid. Nu, nu e vorba de vis, nici de un vis social, evenimential, ci chiar de forme halucinatorii si perfect reale de cosmar social.

Fragment din vol. Viata mea (II), de Nicolae Breban