Am gasit pe Facebook un text interesant despre cele trei dimensiuni ale iubirii. In acest episod puteti citi in continuare partea a patra a textului lui Osho intitulat:

IUBIRE PLUS CONSTIENTIZARE EGAL FIINTA

Iubirea este un lucru obligatoriu pentru cresterea spirituala. Mai mult, iubirea functioneaza ca o oglinda. E foarte greu sa te cunosti daca nu ti-ai vazut fata in ochii cuiva care te iubeste. La fel cum pentru a-ti vedea fata fizica trebuie sa te uiti in oglinda, tot asa trebuie sa te uiti in oglinda iubirii ca sa-ti vezi fata spirituala. Iubirea este o oglinda spirituala. Ea te hraneste, te integreaza, te pregateste pentru calatoria interioara, iti aminteste de fata ta originara. in clipe de iubire profunda apar crampeie ale fetei originare, desi aceste crampeie vin ca reflectii. Iubirea este ca un lac in care se reflecta luna. Luna reflectata in lac este inceputul cautarii lunii celei reale. Daca n-ai vazut niciodata luna reflectata in lac, s-ar putea sa nu cauti luna adevarata. Vei intra iar si iar in lac sa cauti luna, pentru ca la inceput vei crede ca luna se afla undeva pe fundul lacului. Te vei cufunda mereu si vei iesi cu mana goala, caci nu vei gasi luna acolo. Apoi, intr-o zi, o sa-ti treaca prin minte ca poate aceasta luna este doar o reflectie, si atunci vei privi in sus. Caci daca ce vezi tu in lac este doar o reflectie, adevarata luna trebuie sa fie undeva deasupra lacului. in clipa in care privesti in sus, incepe calatoria. Iubirea iti da strafulgerari ale meditatiei, reflectii ale lunii in lac - desi sunt reflectii, nu lucrul real. Asa ca iubirea nu te multumeste niciodata. De fapt, iubirea te face sa fii tot mai nemultumit. Iubirea te face sa-ti dai tot mai mult seama de ceea ce este cu putinta, dar nu iti si da lucrul respectiv. Ea te face sa te simti frustrat, si numai frustrarea profunda face posibila intoarcerea la propria-ti fiinta. Numai cei care iubesc cunosc bucuria meditatiei. Cei care n-au iubit niciodata si n-au fost frustrati in iubire, cei care nu au plonjat niciodata in lacul iubirii in cautarea lunii si n-au fost frustrati negasind-o acolo nu vor ridica niciodata privirea spre luna adevarata de pe cer. Nu o vor gasi niciodata. Omul care iubeste devine religios mai devreme sau mai tarziu. Cel care nu iubeste - politicianul, de exemplu, care nu poate iubi vreo persoana, ci iubeste numai puterea - nu va deveni niciodata religios. Sau cel care este obsedat de bani, care iubeste numai banii, care cunoaste o singura iubire, iubirea de bani, acel om nu va deveni niciodata religios. ii va fi foarte greu, si asta din multe motive. Banii pot fi posedati; cel iubit nu poate fi posedat, e imposibil. Cum sa posezi o persoana? Ea se va opune in orice mod cu putinta, va lupta cu dintii si cu unghiile pentru libertatea ei. Nimeni nu vrea sa-si piarda libertatea. Iubirea nu e atat de valoroasa ca libertatea. Iubirea are mare valoare, dar nu atat de mare ca libertatea. Oamenii vor sa fie iubiti, dar nimeni nu vrea sa-si piarda libertatea in inchisoarea iubirii. De aici vine frustrarea, incerci sa posezi persoana iubita, si cu cat te straduiesti mai mult, cu atat mai mult se indeparteaza ea de tine. Cu cat esti mai putin posesiv, cu atat e mai apropiata de tine. Daca nu exista deloc incercare de a poseda, daca intre cei doi indragostiti exista libertate deplina, atunci exista si multa iubire. In primul rand, efortul de a poseda o persoana este sortit esecului. Frustrarea provocata de acest lucru te va face sa te intorci spre tine insuti. in al doilea rand, daca inveti ca nu trebuie sa posezi persoana iubita, daca inveti ca libertatea e mai valoroasa decat iubirea, mult mai valoroasa, mai devreme sau mai tarziu vei vedea ca libertatea te va aduce la tine insuti, libertatea va deveni meditatie, constientizare. Libertatea este un alt aspect al meditatiei. Fie incepi cu libertatea si vei ajunge la constienta, fie incepi cu constienta si vei deveni liber. Libertatea si constienta merg mana in mana. Iubirea este un gen de inrobire subtila - nu poate fi altfel -, insa este o experienta esentiala pentru maturizare. Exista o definitie frumoasa a realitatii dobandite prin iubire in minunata carte a lui Margery William, The Velveteen Rabbit
- Ce e real?, a intrebat intr-o zi Iepurele. Inseamna cumva sa ai in tine zumzetul acela si un maner iesit in afara?
- Real nu are legatura cu felul cum ai fost tu facut, i-a zis Calul. E ceva ce ti se intampla. Cand un copil te iubeste multa vreme, nu doar pentru ca se joaca cu tine, ci te iubeste cu adevarat, atunci devii real.
- Doare?, a intrebat Iepurele.
- Uneori, i-a raspuns Calul, fiindca el spunea mereu adevarul. Cand esti real, nu te superi daca simti si durere.
- Se intampla dintr-odata ca si cum si s-ar face o rana, a intrebat el, sau incetul cu incetul?
- Nu se intampla dintr-odata, a zis Calul. Devii. E nevoie de timp indelungat. De aceea nu li se intampla prea des acelora care se rup usor, sau care au margini taioase, sau care trebuie pastrati cu multa grija. in general, pana sa ajungi sa fii real, cam tot parul ti-a fost smuls cu drag, si ochii iti sunt scosi, iar incheieturile iti sunt facute praf, si membrele ti se balabanesc. Dar lucrurile astea nu conteaza deloc, fiindca odata ce esti real, nu ai cum sa fii urat, decat pentru oamenii care nu inteleg... Odata ce esti real, nu mai ai cum sa redevii ireal. E ceva pentru totdeauna.
Iubirea te face real; altfel, ramai o fantezie, un vis fara substanta. Iubirea iti da substanta, iubirea iti da integritate, iubirea te face sa fii centrat. insa ea este doar o jumatate a calatoriei; cealalta jumatate trebuie completata prin meditatie, prin constienta. insa iubirea te pregateste pentru cealalta jumatate. Iubirea este jumatatea de inceput, constienta este jumatatea de la sfarsit, intre iubire si constienta, intre aceste doua maluri, curge raul fiintei tale. Nu evita iubirea. Intra in ea, cu toata durerea pe care o aduce ea. Da, iubirea doare, dar daca esti indragostit, nu conteaza. De fapt, durerea te intareste. Uneori durerea este cumplita, dar toate ranile alea sunt necesare pentru a te provoca, pentru a te face mai putin somnoros. Toate acele situatii periculoase sunt necesare pentru a te face vigilent, pentru a te trezi. Iubirea pregateste terenul, iar in solul iubirii poate sa se dezvolte samanta meditatiei - numai in solul iubirii. Cei care, de frica, fug de lume nu vor ajunge niciodata la meditatie. Pot sa stea vieti la rand in grotele din Himalaya, ca tot nu vor ajunge la meditatie. Lucrul asta nu e cu putinta pentru ca, fugind de lume, au fugit si de iubire, or, numai iubirea pregateste terenul in care incolteste si se dezvolta samanta meditatiei. De aceea insist eu asupra nerenuntarii la lume. Fii in ea, accepta-i provocarile, accepta-i pericolele, ranile, durerile. Treci prin ea. Nu o evita, nu incerca sa gasesti o scurtatura, pentru ca nu exista nici una. Viata e o lupta, e o sarcina anevoioasa, dar numai acceptand lupta ajungi in varf. Si bucuria va fi mai mare, mult mai mare decat daca ai fi lasat in varf de un elicopter, caci atunci ai ajunge acolo nedezvoltat si n-ai putea sa te bucuri de faptul ca esti acolo. Gandeste-te la diferenta... Te straduiesti din greu sa escaladezi Everestul. E foarte periculos, moartea pandeste la orice pas, e foarte posibil sa nu ajungi in varf, e foarte posibil ca muntele sa te invinga. Sansa de a ajunge in varf e una la o suta. Insa pe masura ce te apropii de varf, bucuria e tot mai mare. Spiritul tau pluteste in inaltimi. Ti-ai castigat aceasta bucurie, ai platit pentru ea, nu ti-a dat-o nimeni pe degeaba. Cum ar fi, insa, daca te-ar lasa un elicopter direct pe varful muntelui? Ai sta acolo, ca un prost, uitandu-te in jur si intrebandu-te ce cauti acolo. Dupa cinci minute, ti-ai spune:
- Am vazut-o si pe asta! Nu-i mare lucru!
Calatoria creeaza telul. Telul nu te asteapta acolo la capatul calatoriei, calatoria creeaza telul pas cu pas. Calatoria este telul. Calatoria si telul nu sunt doua lucruri distincte. Scopul si mijloacele nu sunt doua lucruri separate. Scopul e raspandit de-a lungul intregului drum; toate mijloacele contin in ele scopul.Sa nu ratezi nici un prilej de a trai, de a fi viu, de a fi responsabil, de a te angaja, de a te implica. Sa nu fii las. infrunta viata, tine-i piept. Si apoi, incetul cu incetul, ceva in tine se va cristaliza. Da, lucrul asta ia timp. Calul are dreptate:
- In general, pana sa ajungi sa fii real, cam tot parul ti-a fost smuls cu drag, si ochii iti sunt scosi, iar incheieturile iti sunt facute praf, si membrele ti se balabanesc. Dar lucrurile astea nu conteaza deloc, fiindca odata ce esti real, nu ai cum sa fii urat, decat pentru oamenii care nu inteleg. Odata ce esti real, nu mai ai cum sa redevii ireal. E ceva pentru totdeauna.
E pentru totdeauna. Dar trebuie obtinut prin propriul efort. As vrea sa repet: in viata nu obtii nimic gratis. Si chiar daca ai obtine, ar fi inutil. Trebuie sa platesti, si cu cat platesti mai mult, cu atat ai mai mult de castigat. Daca poti sa-ti risti toata viata pentru iubire, mare va fi realizarea ta. Iubirea te va trimite inapoi la tine; ea iti va oferi cateva strafulgerari ale meditatiei. Dupa ce vei fi intrezarit meditatia, in tine se va naste o mare dorinta de a ajunge la starea pe care ai intuit-o in acele strafulgerari, de a o face sa persiste. Iubirea iti da gustul meditatiei. O experienta orgasmica nascuta din iubire este prima experienta a starii de samadhi, a extazului. Odata ce ai gustat extazul, nu te mai multumesti cu lucruri lumesti. Sacrul a patruns in tine, a ajuns la inima ta. Dumnezeu ti-a atins inima, i-ai simtit atingerea. Acum ai vrea sa traiesti vesnic in acea clipa, ai vrea ca acel moment sa nu se mai termine niciodata. Ai vrea ca acel moment sa devina viata ta. El devine viata ta - si pana cand nu se intampla asta, ai sa ramai nemultumit. Pe de o parte, iubirea iti va da o mare bucurie, iar pe de alta parte, iti va da setea de bucuria eterna.

(Sursa: OSHO in Maturitatea - Responsabilitatea de a fi tu insuti)