Punctul Critic: Un precedent funest de segregare religioasa si etno rasiala: iudeofobia sanguinara (Autor: Mihai Milca)
In memoria colectiva a umanitatii, dar mai cu seama in istoria poporului evreu, Holocaustul se inscrie ca un capitol tragic, ca o crima colectiva de terifiante proportii care se individualizeaza in sirul masacrelor si practicilor genocidare cunoscute de a lungul vremii printr o suma de caracteristici inconfundabile. Constiinta evreiasca ataseaza termenului de Holocaust (sau Shoah) semnificatia unei teribile catastrofe, sinonime cu aneantizarea. Timp de 12 ani, intre ianuarie 1933 si mai 1945, evreimea a constituit pentru statul nazist german instaurat prin ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler si a partidului sau totalitar, national socialist, o tinta predilecta, inamicul public numarul unu. Ceea ce nazistii numeau Aktion si reprezenta, in fapt, transpunerea in realitate a unei sistematice politici rasiale anti evreiesti invedera un caracter total planificat si deliberat, se baza pe o mobilizare colosala a multitudinii resurselor materiale, aflate la indemana statului, a unor forte masive (organe de represiune, armata, birocratia administrativa, organizatii paramilitare), pe o legislatie discriminatorie erijata in ratiune fundamentala de stat, vizand distrugerea in intregime a populatiei evreiesti, mai intai la scara societatii germane si, ulterior, la nivelul Europei ocupate de nazisti si al statelor satelite celui de al III-lea Reich. Holocaustul nu poate fi considerat doar un fenomen apocaliptic, aparent inexplicabil in planul ratiunii istorice, al logicii si moralei comune; un accident conjunctural, un derapaj pe traseul modernitatii europene in conditii de criza pe multiple planuri, dupa Primul Razboi Mondial. Au existat antecedente istorice, contradictii latente si manifeste de ordin politic, ideologic, religios, economic si cultural in jurul a ceea ce s-a numit problema evreiasca in viata societatii germane si a Europei. Un amalgam de false perceptii si identificari, stereotipuri, prejudecati si frustrari tragandu-si seva din straturile adanci ale anti-iudaismului crestin, ale misticismului popular (volkisch) neoromantic si obsesiilor rasiale ce au alimentat teoriile unor H.S. Chamberlain, A. de Gobineau si emulilor lor, a contribuit, de fapt, la demonizarea poporului evreu - corp strain, nociv in sanul natiunii germane -, la creditarea unei formule de deziudaizare a Germaniei si a Europei, prin eliminarea totala a elementului evreiesc execrat. Demonizarea evreilor si a iudaismului se asocia in conceptia liderilor nazisti unei propensiuni simbolice originare exclusive. Referindu se la evrei ca la un adversar primordial, Hitler si propaganda nazista nu-si ascundeau ambitia de a adjudeca pentru comunitatea rasiala germana calitatea de popor ales. Singularitatea spiritului evreiesc si misterul supravietuirii evreilor in timp, in pofida atator vicisitudini, a exodurilor si persecutiilor, generau in mentalul nazist o irepresibila dorinta vindicativa, in numele puritatii sangelui si rasei. Mesianismul si milenarismul cu care cel de al III-lea Reich era investit nu reprezentau decat o reflectare in oglinda a unui complex de inferioritate; o expresie maladiva a unui narcisism al micilor diferente de care vorbea Freud si care, paradoxal, apropie doua tipuri de resentimente colective: iudeofobia (Judenhass) si germanofobia (Deutschenhass). Exista, oricat ar parea de ciudat, anumite similitudini si afinitati intre evrei si germani, ceea ce si explica intr-un fel gradul mare de asimilare al multor evrei germani, care intre 1933 1945 au refuzat sa accepte excluderea pe criterii rasiale din societatea germana: un mare respect pentru educatie si cultura, aplicatia aratata in derularea anumitor activitati, importanta acordata familiei, inclinatia spre abstractiuni si tendintele speculative, pasiunea pentru muzica, respectul pentru autoritate. Si cu toate acestea, istoria convietuirii intre evrei si germani in perioada moderna a evidentiat faptul ca proximitatea, afinitatile elective si nevoia de asimilare comunitara pot conduce in anumite circumstante la intense si irationale stari conflictuale, la izbucniri violente si respingeri brutale, originate in obsesii si suspiciuni ancestrale. Iudeofobia a fost pentru germani o auto-indusa stare de spirit patologica. Resorturile acesteia erau irationale chiar daca a existat o pletorica traditie doctrinara nationalista, anti-evreiasca, rasista in spiritualitatea germana. Iar ratiunile fortei de iradiere a acestei stari de spirit par si astazi greu de patruns. Ceea ce frapeaza este modul in care iudeofobia germana a debusat intr-o exorcizare colectiva, revendicand pentru evreu postura de tap ispasitor, fara drept de apel. Evreii isi meritau nominalizarea de agenti ai Raului absolut si din alte motive: ei erau raspunzatori de a fi inventat notiunea corupatoare de constiinta morala, sfidand naturaletea instinctelor vitale (recunoastem aici recuperarea unor valente convenabile programului ideologic nazist ale ideilor lui Nietzsche; teoria supraomului, imaginea bestiei blonde si conceptul vointei de putere au fost, de asemenea, apropiate cu entuziasm de ideologii nazisti). Dar spiritul dizolvant al evreilor in cultura germana si europeana nu se oprea aici. Nazistii le atribuiau si culpa impardonabila de a fi fost promotorii unor idealuri nocive, dezagregante, de-a lungul unei traditii mergand de la iudeo-crestinism la comunism: umanitarismul, egalitatea umana, dreptatea, toleranta, liberalismul, democratia, xenofilia. Evreii erau, totodata, cei care prin intentiile lor nemarturisite si practicile lor oculte incurajau amestecul raselor si devitalizarea doctrinelor sociale si politice, subminand prin aceasta chiar fundamentele culturii umane. Eliberarea lumii de sub jugul principiilor ruinatoare propagate de spiritul iudaic nu era posibila, in viziunea nazista, decat printr-o reintoarcere la ordinea naturala initiala, ce a precedat instituirea legii morale mozaice si a valorilor iudaismului, ca repere religioase. Corifeii national socialismului erau ultragiati pe de alta parte si de aspectele pe care le imbracase procesul de emancipare a evreilor in Germania si in societatile democratice din Occident. Acestia incercau sa-si redefineasca pozitia in viata societatii si conditia identitara in calitate de grup religios deznationalizat, reclamand un statut comparabil cu cel al cultelor catolic sau protestant. In acelasi timp, diaspora evreiasca, concentrata cu precadere in anumite zone din Europa Centrala si de Rasarit, cauta cu indaratnicie sa conserve nu numai limba si idiomurile (idis, ladino etc.), ci si codurile valorice si comportamentale, obiceiurile, normele si legile traditionale, atat de diferite de cele ale popoarelor in mijlocul carora traiau, cultivand cu habotnicie credinta mozaica. Orgoliul evreiesc al unei apartenente deosebite, asumarea calitatii, refuzate altor semintii, de popor ales, a consolidat, printr-o stranie alchimie existentiala, convingerea ca identitatea diasporei este data si de sensul pregnant al continuitatii persecutiilor suferite de a lungul exilului ce a urmat distrugerii celui de al doilea Templu din Ierusalim (anul 70 dupa Cristos). Or, aceasta constiinta identitara segregata a diasporei evreiesti devenea in ochii intolerantilor doctrinari ai puritatii rasiale ariene o adevarata sfidare, un casus belli ce nu putea fi ignorat. O incursiune in universul reprezentarilor maniheiste care au alimentat anti-iudaismul nazist cu argumente religioase culturale si etno-biologice este cat se poate de incitanta si edificatoare. Instinctul de autoconservare si puterea de rezistenta a evreilor in fata tuturor tentativelor marilor imperii orientale ale Antichitatii de a-i subjuga si anihila (Egiptul, Asiria, Babilonul, Persia), revolta iudaismului impotriva hegemoniei elenismului si dominatiei Romei au ilustrat in varii ipostaze o vocatie a sacrificiului evreiesc ori de cate ori forte externe au urmarit impunerea unei alte credinte sau adulterarea valorilor fundamentale ale iudaismului. Aparitia crestinismului n-a schimbat datele problemei, chiar daca Isus, Fecioara Maria, apostolii erau cu totii evrei. Totusi, chiar daca se poate vorbi de trunchiul comun al traditiei culturale iudeo-crestine, intre vechiul iudaism si adeptii noii credinte propovaduite de Isus Cristos au existat dintru inceput dispute ireconciliabile si acuze grave. Acestea au marcat peste veacuri imaginea asociata evreimii si iudaismului in dogma crestina si in reprezentarile comune ale masei de credinciosi pastoriti de Papa de la Roma, dar si de Bisericile ortodoxe din Rasarit.

(Va urma)