EVENIMENTUL ZILEI: Despre denigratorii Catedralei Neamului. Istoriile lui Alex Stefanescu (Autor: Alex Stefanescu)
Nu exista spectacol mai jalnic decat acela al denigrarii Catedralei Mantuirii Neamului, cea mai impresionanta realizare a tarii noastre in anii de dupa 1989. Harmalaia de voci disonante poate sa ni se para o comedie grotesca, daca reusim sa ne pastram umorul, dar cum sa ni-l pastram in fata unei asemenea desfasurari de insolenta, gandire meschina si rautate? Am urmarit atent in ziare, la diverse televiziuni, pe facebook, uneori si in discutiile din metrou, comentariile pe acest subiect si m-am simtit nu numai dezgustat, ci si descurajat. Merita sa mai faci ceva maret, demn de admiratie in tara ta, muncind extenuant, pana la sacrificiu, in timp ce altii te privesc batjocoritor si te defaimeaza? Merita. Pentru ca tot in Romania exista milioane de oameni inteligenti si frumosi, care stiu sa admire si sa se bucure. Totul a inceput cu un recitativ aparent nevinovat interpretat, prin rotatie, de oameni de cultura cu prestigiu, care avea drept refren cuvintele: Dumnezeu iubeste lemnul si spatiile mici.
- Ce simplitate de bun-gust! - m-am gandit atunci. Ce calda caracterizare, in numai cateva cuvinte, a modului cum inteleg romanii relatia cu divinitatea!
In scurta vreme, insa, din cauza repetarii cu o insistenta agresiva a puerilei propozitii, pe aproape toate programele TV, mi-am dat seama ca este vorba de fapt de propaganda. De o propaganda fals-poetica, de o smecherie care exploateaza sensibilitatea noastra, de o scandaloasa obraznicie. De o campanie mizerabila indreptata impotriva construirii Catedralei Mantuirii Neamului. Mi-am adus aminte ca unii dintre interpretii sclifositului slogan nu se declarasera niciodata, anterior, iubitori ai modului de-a fi romanesc. Dimpotriva. Si ca savarseau, cu tupeu, un adevarat sacrilegiu, vorbind in numele lui Dumnezeu. De unde stiau ei ce anume prefera Dumnezeu? Am parodiat atunci sloganul, lansand si eu enuntul: Dumnezeu iubeste iaurtul si ratiile mici, cu speranta ca astfel ma voi convinge si pe mine insumi sa mananc mai putin. Am avut insa ulterior prilejul sa cunosc un tanar (operator TV) care gasise o si mai inteligenta parafrazare, de un remarcabil umor negru, a lozincii anti-Catedrala:
- Vlad Tepes iubeste lemnul si spatiile mici.
Unii dintre denigratorii Catedralei fac, deci, propaganda, cu sau fara stirea lor. (Nu facea si monsieur Jourdain proza fara sa stie?) Altii, cei mai multi, care au un negativism innascut sau dobandit prin contaminare de la ganditorii la moda din vremea noastra, reactioneaza cu o grimasa de dezgust la orice veste buna. Caricaturi ieftine ale lui Cioran, ei neaga tot ceea ce e solemn, maret, demn de respect. Nimic nu le place mai mult decat sa maculeze prestigii (sau sa zgarie cu cheia masinile elegante din parcari). Iar altii sunt iremediabil prozaici. Daca le duci flori, te intreaba cat te-au costat. Daca ii inviti sa contemple marea, iti raspund:
- Da, apa, si ce-i cu asta?
Ei o tin una si buna: cate spitale s-ar fi putut construi cu banii dati pe Catedrala sau cate sticle de ulei si pungi de zahar s-ar fi putut cumpara din aceeasi bani pentru pensionari. Ce prostie! Banii cheltuiti pentru Catedrala sunt altii decat cei destinati ingrijirii sanatatii sau asistentei sociale. N-au nicio legatura unii cu altii. Si apoi, tocmai ideea inalta a construirii unei Catedrale a Mantuirii Neamului i-a mobilizat pe multi oameni sa doneze sume mai mari sau mai mici necesare realizarii unui vis national. (Ca sa nu mai vorbim de faptul ca recent inauguratul asezamant, departe de a fi o simpla biserica, este un adevarat centru religios, cultural si social, de larg interes public.)
Apar si denigratori care se erijeaza in critici de arta si afirma ritos, cu aplombul pe care li-l da incompetenta, ca uriasa constructie nu este de bun gust, ca reprezinta o noua Casa Poporului etc. Alta prostie! In realitate, Catedrala (seful proiectului: arhitectul Constantin Amaiei) este un succes al arhitecturii romanesti. Combinatia de monumentalitate si gratie nu reuseste oricand, dar de data aceasta a reusit. N-o spun numai eu, o spune si cel mai competent critic de arta din vremea noastra, Pavel Susara. Admirabila este seninatatea cu care patriarhul Daniel priveste revarsarea de ura si prostie. Ani la rand a fost de serviciu - si de sacrificiu - la ridicarea unui edificiu de mare anvergura, rezolvand din mers nu zeci, nu sute, ci mii de probleme complicate si in tot acest timp a fost criticat de oameni care nu stiu nici macar sa bata un cui in perete sau sa-si confectioneze o casuta pentru caine. Iar patriarhul si-a continuat munca si a dus-o la bun sfarsit. Cine poate sti, insa, ce o fi in inima lui!
Ma alatur, Preafericite, tuturor romanilor care sunt mandri de ceea ceea ati facut. Care traiesc un sentiment inaltator stiind ca, oricate cuvinte rauvoitoare s-ar mai spune, Catedrala Mantuirii Neamului exista. Si va cer eu scuze in locul celor care nu vor sau nu sunt capabili sa se bucure de acest extraordinar succes.