PSIHOLOG DE SERVICIU: Cum apare tristetea?
Ieri am fost intrebata cum apare tristetea, de unde vine ea. Oare ea vine gandindu-ne la trecut si atunci apar automat si ceva regrete? Intrebarea poate ca se axa pe orientarea constiintei in timpul interior. Poate ca intr-adevar centrarea pe trecut, pe toate acele lucruri care ar fi putut fi facute altfel duc la tristete si regrete, oricat de mult am predica centrarea pe aici si acum, pe trairea clipei, ea este intrucatva efemera si atunci clipa de acum devine iremediabil trecuta. Toti avem in istoria personala unele lucruri de care nu suntem neaparat mandri, insa din greseli invatam sa fim mai buni si sa evoluam. Fara a gresi nu am cunoaste bucuria realizarii, fara a gresi poate ca am fi mai putin motivati spre a deveni si mai buni, autosuficienta poate fi uneori demotivanta. Cred ca diferenta care face diferenta e modul cum ne percepem greselile si trecutul. Putem lua orice ni se intampla ca oportunitate de invatare sau ca esec, putem plange privind neputinta de a schimba in plan material trecutul, sau il putem privi ca un Bildungsroman care ne-a ajutat de devenim ceea ce suntem astazi. Putem alege in orice moment cum reactionam la ceea ce ni se intampla. Parerea mea este ca tristetea se leaga de perceperea anumitor pierderi. Este normal sa fim tristi atunci cand pierdem ceva unde am investit emotional mult, cum ar fi de exemplu pierderea unei persoane dragi, a unor lucruri care au o semnificatie aparte, a unor visuri si aspiratii, pierderea unor sentimente. Pierderile pot fi atat fizice, cat si doar imaginate si in consecinta resimtite ca fiind reale. Din pacate, realitatea ne demonstreaza tuturor ca in viata nu putem castiga mereu, fiecare alegere inseamna totodata renuntarea la altceva si atunci modul in care gestionam toate aceste pierderi pot explica cum se face ca unii dintre noi cad prada usor tristetii, iar altii raman senini indiferent de provocarile pe care viata le ofera. Viata tuturor cunoaste suisuri si coborasuri, inima bate in ritmuri care se inregistreaza ca sus-jos, iar ceea ce ne caracterizeaza ca fiinte umane este intreaga paleta pe care latura noastra afectiva o cunoaste si experimentarea acestor stari in diverse contexte . Daca am fi mereu fericiti, atunci ne-am obisnui cu acesta stare si nu am mai resimti-o ca atare in orice moment. O viata vibranta ar putea fi pentru multi dintre noi cea traita accepand ceea ce ni se ofera, bucurandu-ne, intristandu-ne, mirandu-ne, plangand, dezamagindu-ne, infricosandu-ne, multumind si pastrandu-ne intr-o stare de deschidere.

Sursa: psihologdeserviciu.ro