MISCAREA DE REZISTENTA: Scurt portret al unui OM FRUMOS, care-a plecat la cer - Gica Voicu (Autoare: Maria Timuc)
Nu mi-am imaginat niciodata ca voi scrie despre Gica Voicu intr-un asemenea moment si, daca ar fi fost posibil sa-mi imaginez, poate m-as fi gandit sa se intample acest lucru intr-o vreme in care ar fi fost batran. Nu stiu cum i-ar fi stat in postura de batran, dar mi-ar fi placut sa-l stiu in lumea aceasta pana la adanci batraneti, cand nu as fi simtit atat de dureros plecarea lui din lumea aceasta la o varsta la care viata poate abia incepe pentru multi oameni. Plang in acelasi timp cu cerul cenusiu, caci Gica Voicu n-a asteptat batranetea sau, poate Dumnezeu insusi l-a iubit prea mult si i-a dat scutire de la suferinta omeneasca.

Talentat, bun, bland si plin de mila pentru suferintele celorlalti

Urma sa implineasca 59 de ani pe 1 decembrie. Era nascut intr-o zi de unu, poate o zi care i-a marcat destinul, caci viata l-a adus in fata, in sus, intr-un varf, in prima parte a vietii lui. A fost redactor sef la cel mai mare ziar de dupa revolutie, Evenimentul Zilei, condus de Ion Cristoiu la vremea aceea. Avea in subordine 500 de oameni, iar tirajul ziarului era ceva de neimaginat pentru Romania: un milion de exemplare. Gheorghe Voicu, cel caruia toti ii spuneau GICA, avea un talent innascut pentru presa. Simtea subiectele, simtea pulsul lumii, empatiza cu oamenii si avea o sensibilitate tulburatoare, care-i dadea impusul de a ajuta oamenii cand aveau nevoie. Asa l-am si cunoscut. Lucram la sectia Sanatatea a ziarului si m-a chemat intr-o zi, rugandu-ma sa ma interesez de soarta unei colege care avusese un accident de masina si era internata la Spitalul de Urgenta din Bucuresti. Mi-a dat si niste bani sa-i dau ei pentru nevoile pe care le avea la spital. M-au uluit atunci compasiunea si sensibilitatea lui. Daruia permanent, ajuta oamenii, era atent mereu la suferintele reale ale celorlalti. Mai tarziu i-am admirat talentul gazetAresc; scria tulburAtor, dar era - peste aceasta -un organizator teribil de bun. Isi petrecea zilele, serile, uneori si noptile la redactie. Multi oameni il iubeau, unii il invidiau, dar majoritatea il respectau si-i admirau bunatatea. Nu stiu daca au fost multi oameni la Evenimentul Zilei (si apoi la National)pe care nu i-a ajutat cu ceva. Sufletul lui parea de aur. Am intuit lumina acestui suflet incade atunci si aceasta m-a facut sa-l apreciez, sa-l admir, sa-i urmez uneori impulsul acesta teribil catre blandete si bunatate, precum si dorinta de a ajuta oamenii.

Iubirea lui Gica Voicu pentru ziare

Talentul lui de facator de ziare a izbutit sa reuseascA in 1997, dupa plecarea lui de la Evenimentul Zilei, sa faca un alt ziar mare, al carui tiraj a fost in top multa vreme: ziarul National, unde am lucrat si eu, de asemenea, impulsionata fiind chiar de el. Iubea ziarul, iubea ziarele pe care le facuse ca pe copiii sai. Rar am vazut pe cineva mai pasionat, mai indragostit, mai atasat de ideea de ziar, poate ca nici nu pot sa-l compar cu altcineva din acest punct de vedere. Era facut pentru presa si presa parea facuta pentru el. Orice publicatie ii trecuse prin maini, urcase, devenise numarul unu, se schimbase la fata si se ridicase gratios. Aceste ridicari nu erau rezultatul unei intamplari sau al simplului noroc, nici exclusiv al talentului sau, ci si consecinta muncii lui permanente. Si-a petrecut tineretea in birouri, in fum de tigara, in zumzetul infernal al telefoanelor, in galagia si stresul caracteristic redactiilor, unde se putea schimba ceva de la un moment la altul, unde veneau stiri bomba cand te asteptai mai putin, unde mancai pe genunchi si ajungeai acasa adesea numai sa dormi si s-o iei apoi de la capat. Gica Voicu a fost facator de presa pe vremea in care presa era o putere, pe vremea in care subiectele se luau exclusiv de la fata locului, cand munca de ziarist avea nevoie, probabil, de spor de toxicitate, de spor pentru stres, dar cand - in ciuda eforturilor si a muncii fara limite - ziaristul sau facatorul de ziar simtea pulsul teribil al vietii si o vedea ca pe-un tablou prin ziarul insusi. Acum ma gandesc ca-n anii aceia, ai Evenimentului Zilei si ai Ziarului National din perioada lor de glorie, Gica Voicu a trait cativa ani in fiecare an. Poate ca de aceea s-ar putea sa fi murit batran la tinerete, sa fi fost matusalemic si, poate, din cale afara de obosit. Sunt convinsa, insa, ca nu vremurile fericite l-au invins pe el, ca nu alergarea, nu munca permanenta in birouri neaerisite, nu noptile pierdute in slujba presei romane, cat mai degraba o perioada ce i-a urmat acesteia, in care s-a confruntat cu imaginea unei lumi respingatoare, distrugatoare, cu decizile si cu felul de a fi al unor oameni pe care i-a iubit enorm, i-a slujit cu credinta si cu sufletul curat si care l-au dezamagit dureros, lovindu-l fara scrupule. Stiu chiar de la el despre aceste triste intamplari de viataa, care i s-au asezat, probabil, in adancul sufletului si pe care, poate, nu le-a inteles si nu le-a depAsit niciodata. Gica Voicu era un emotiv si tocmai emotionalitatea lui accentuata ii trada puterea de a empatiza cu lumea, cu oamenii si cu suferintele lor. N-a fost sa fie si invers, nu in totalitate, asa cum se intampla in aceasta viata. Poate n-a fost uneori pentru ca el, in modestia-i caracteristica, n-a cerut ajutor, iar de la unii, cum sunt si eu, l-a cerut, dar parca fara sa-l vrea cu adevarat si, in orice caz, prea tarziu. Am convingerea ca GicA Voicu merita mai mult de la aceasta lume pe care a iubit-o si a ajutat-o, ca sufletul lui s-a dus la ceruri, acolo unde sunt si ingerii. Era un om de-o bunatate rara, de-o generozitate iesita din comun, si avea o ironie fina, care-l ajuta intotdeauna, in cele mai dramatice imprejurari, sa faca haz de necaz. Ironiza tragedia vietii si, in acelasi timp, se temea de suferinta, sau poate chiar teama de suferinta il determina s-o ironizeze. Cred ca una dintre trasaturile fundamentale ale firii sale era legata de aactiunea la primul impulsa, de actiunea imediata. Intuitia lui era urmata imediat de fapta si aceasta trasatura i-a adus, presupun, reusita fantastica in materie de presA. A lucrat o vreme la Observatorul Antenei 1, apoi la Jurnalul National, de unde a plecat impreunA cu Marius Tuca si a lucrat la publicatiile mariustuca.ro. In timp ce facea Evenimentul Zilei a coordonat si activitatea ziarului Expres Magazin, si Revista Fenomenelor Paranormale. Era un tata sensibil si bland, isi iubea enorm cei doi copii, asa cum isi iubise mama atat de mult incat mi-a parut ca n-a suportat pierderea ei. In urma cu vreo doua saptamani, vorbindu-mi la telefon despre problemele lui de sanatate, a izbucnit in plans cand mi-a spus ca mama lui nu mai era. Iata ca astazi vorbesc despre GicA Voicu la timpul trecut si simt ca sunt doar intr-un vis, sper sa ma trezesc si sa-l aud spunandu-mi o gluma ironica.

Voi tine mereu o lumina aprinsa in sufletul meu pentru GicA Voicu

Despre Gica Voicu as putea scrie un roman, caci el a fost ca un personaj fantastic de roman, un om discret si plin de blandete. Pentru mine el a fost providential: ii datorez atat de mult incat nu am cuvinte sa exprim recunostinta pe care o simt si nu am cuvinte sa spun amultumesc, GicA Voicu, pentru ca multumesc este mic si neinsemnat pe langa gratia pe care i-a adus-o vietii mele. Stiu cu certitudine ca multi, multi oameni din Romania ar trebui sa-i fie la fel de recunoscatori si sa-si plece genunchii in fata acestui suflet minunat pentru ajutorul pe care l-au primit de la el. Presa din Romania ar trebui sa-l omagieze cum se cuvine pentru talentul sau si pentru contributia pe care a avut-o la dezvoltarea presei romanesti de dupa revolutie. Cu lacrimi la fel de mari precum cele pe care le varsa cerul astazi, pe aceasta vreme de ploaie cenusie, imi iau ramas bun de la OMUL caruia-i voi tine mereu aprinsa in sufletul meu o lumina si pentru sufletul caruia ma voi ruga mereu ca pentru unul dintre oamenii de aur pe care Dumnezeu i-a adus in viata mea. Am pierdut cel mai frumos prieten pe care l-am avut vreodata, cel care a jucat pentru mine un rol de inger pazitor.
Dumnezeu sa-ti poarte sufletul in iubirea sa, Gica Voicu, prieten drag, ingerii sa te primeasca in lumea lor fericita!

Maria Timuc