Pe site-l freemiorita.ro a aprut o stire intitulata: Dacioti pana-n Mongolia
Iulian, fost publicitar, Alexandru, fotograf la Jurnalul National, si Nicu, biciclist si actual corporatist, suntem trei prieteni care au mers cu Miorita, o Dacie 1310, pana in Mongolia, in cadrul raliului umanitar The Mongol Rally 2012. Este pentru prima data cand o Dacie a ajuns in Mongolia si este prima Dacie care participa la acest raliu. Noi, daciotii, si masina tuturor romanilor, Dacia 1310, am strabaut in vara lui 2012 aproape 16.000 de kilometri, de la Bucuresti tot spre Est, pana in Ulaanbaatar, capitala Mongoliei. Am vrut sa demonstram ca si romanii pot construi si duce la bun sfarsit un proiect sanatos. Crede-ne, Miorita e doar o balada! Ne place sa organizam si sa ne implicam in campanii umanitare si sociale si vrem ca prin acest proiect sa atragem atentia asupra copiilor orfani sau abandonati din Mongolia, dar si asupra copiilor din tara noastra care au nevoie de noi. Astfel, vom strange bani pentru Lotus Children's Centre din Mongolia si pentru Asociatia Beneva - Pasi catre Viata (care sprijina Sectia de Oncologie Pediatrica a Spitalului Marie Curie din Bucuresti).

Jurnalul.ro inforrmeaza: Fugiti in lume cu trenul si cu Dacia, dormind in gari, in iurte si-n deserturi (Autoare: Alina Turcitu)

Daciotul Iulian Angheluta si-a dat demisia din publicitate pentru doua luni sabatice in Mongolia

Poate unora le place sampania fina servita in vacanta la un restaurant frumos, dar el unul, zice, oriunde s-ar afla prin lume, il cauta pe localnicul firesc din mahala, sa se bucure impreuna in batatura lui de-o bere locala si de-o mancare traditionala facuta de nevasta-sa. Iulian Angheluta n-a iubit niciodata restaurantele turistice, agentiile, hotelurile, biletele cumparate cu o luna inainte si in fine, calatoriile aranjate in detaliu, cu lista de bifat in mana. Financiar si le permite, caci are un job bun in publicitate. Dar nu vrea. Pana acum, la 37 de ani, rezervare la hotel a facut doar de doua ori in viata lui. In rest, s-a plimbat prin toata Europa si a mers pana-n Mongolia cu masina, cu ceilalti doi dacioti ai lui, dormind toti trei, in cort, in iurte, in masina, in desert, pe munte, sub cerul liber, in grohotisuri si, cand a avut noroc, in case normale de om. Le-a batut strainilor la usa, le-a aratat prin gesturi ca i-e si foame si somn, iar oamenii, induiosati de-un nomad flamand cu ochi mari si blanzi, l-au ajutat. Dar lucrurile astea le-a descoperit in prima lui calatorie sabatica adevarata: cinci saptamani cu trenul prin Europa, el, fotograful Alexandru Molovata si inca trei prieteni. Un mare curaj pentru Romania lui 2003, cand nu intrasem inca in UE.

Ma, tu unde mananci cand mananci?

Un rucsac mare in spinare si 400 de euro, costul intregii calatorii, asta a fost tot ce-au carat cu ei pe tren. Isi pusesera-n cap sa doarma noaptea in tren; ziua sa haladuiasca prin capitalele Europei, pana-n Portugalia.
- N-aveam planuri, nici traseu. Ne placea o gara, ziceam: hai sa coboram aici ca uite ce frumos e! Nu ne placea, mergeam mai departe. In Valencia - ca nu mai aveam tren in seara aia - am dormit in fata garii, pe izopren, in sacii de dormit. In Vigo, un oras din estul Spaniei, aceeasi poveste cu trenul, doar ca gara se inchidea noaptea. Mergeti sa dormiti in parc, ni s-a spus! Cand am ajuns, parcul - loc de joaca pentru copii! Doi copaci, trei palmieri, doua banci! Iar afara burnita. Ce sa facem? Ne-am bagat si noi in toboganele alea si acolo am dormit. N-a fost prea comod. Iar in tren dormeam intinsi pe jos, pe unde nimeream, nu neaparat la cuseta. Pana la Budapesta eu, unul, am dormit sub bancheta trenului, ne povesteste Alexandru Molovata, zis Molo.
Acelasi Molo care-si inveselea colegii conversandu-se cu toate natiile Europei in romana.
- Nu stiu cum facea, dar ii mergea. In Budapesta i-a cerut vanzatoarei 300 de grame de parizer. In romana, normal. Bai, ce tot vorbesti acolo in romana, nu vezi ca nu intelege? Macar arata-i prin gesturi. Ei, nici macar nu i-a mai aratat, ca aia i-a si dat, rade Iulian.
Cand venea vorba de mancare, el fugea de restaurantele turistice. Prea erau internationalizate. Si-a facut si-n Europa ce-a facut si-n Istanbul:
- Ma duceam trei strazi mai in spate de aleea comerciala la vanzatorii de pe strada si-i intrebam: ma, tu unde mananci cand mananci? Si ei ma plimbau 120 de metri mai incolo, in niste spelunci, ceva grotesc, dar numai asa puteam sa mananc si eu la fel ca ei. Si pe mine exact asta ma interesa, sa intru mai mult in profunzimea culturii lor, sa-i cunosc si sa-i inteleg mai bine. Iar calatoria cu trenul e perfecta fiindca poti sa vezi si sa faci tot ce vrei tu. Ai timp sa te uiti pe geam, sa vorbesti cu tine insuti si sa citesti.
Peste tot in Europa s-au tot intalnit cu romani plecati la munca.
- Ce faceti pe aici?, erau intrebati.
- Uite, ne plimbam.
Aici toti se blocau:
- Cum adica va plimbati? Nu munciti? Sau cumva furati?.
Zambete.
- Nuu, noi suntem turisti!.
Si iar se blocau:
- Cum adica turisti? Pai n-ati zis ca sunteti romani?.

Un urs de plus in jurul lumii

Pentru marea calatorie de asta vara Iulian Angheluta si-a dat demisia. Urma sa plece doua luni in Mongolia cu o Dacie 1310 second hand, cu Molo si cu Nicu (Daciotii), la Mongol Rally, mii si mii de kilometri de deserturi, munti, podisuri, sleauri, nisipuri, pietre, noroaie, frig si arsita. Dar Mongolia era visul lui vechi, iar cand a auzit ca la final vor dona masina, i-a crescut inima. La vremea aceea era director intr-o agentie de publicitate si, satul de munca, de asfalt si de oras, a decis ca merita sa-si sacrifice serviciul pentru visul mongolez. Asa ca au infiintat asociatia Free Miorita, au cautat sponsori, iar restul cheltuielilor le-au completat cu bani de la ei, si-au impopotonat Dacia rosie, Iulian si l-a luat jucaria - Copilu' dragul de el -, Molo si-a luat alaturi un urias urs de plus si au plecat la drum. Iar toate pataniile le-au scris in jurnalul calatoriei lor, pe pagina www.freemiorita.ro.

Turkmenistan: Molo, gonit din banca fiindca purta sandale

- Pe drum Miorita a fost claxonata de autoturisme, de camioane, de motorete sau de taxiuri. Cea mai emotionanta a fost intalnirea cu doi turci care conduceau in paralel cu noi. Ei ne zambeau, radeau si vorbeau cu noi in limba lor, iar noi le raspundeam in romana. Le-am dat un autocolant al expeditiei si am facut poze. Inainte ca drumurile noastre sa se desparta, ne-au aratat ecranul telefonului pe care scria mare: au avut un drum frumos.
Iar in Turkmenistan au scris pe blogul lor despre bunatatea oamenilor simpli:
- Pentru ca se lasa usor seara, am facut dreapta catre un mic sat, unde un localnic s-a oferit imediat sa ne gazduiasca. Avea in fata casei un topcean (un pat de scanduri asezate pe niste picioare de lemn la vreo 50 de centimetri deasupra solului) pe care ne-a pus-o la dispozitie. Sotia lui ne-a dat o patura, un pepene rosu si o lipie calda. A urmat ceaiul, bomboanele si inca o ora de povesti cu gazdele noastre.
Acelasi Turkmenistan, povesteste Iulian, unde Molo n-a fost primit in banca incaltat in sandale. Functionarul i-a recomandat sa-si cumpere intai pantofi si abia apoi sa se intoarca.
In Kirgizstan, mai scrie Iulian:
- Peisaje de vis, creste inzapezite, rafting, ciclism in munti, fructe proaspete, oameni curiosi si ospitalieri. Munti in stanga si in dreapta, ulii care zburau deasupra noastra si creste cu zapada.
Si, spre incantarea lui, oameni calzi:
- Molo a facut ce a facut si a venit cu ceva fructe asezate pe o frunza de vita-de-vie. Niste smochine albe, ne-a spus el. Albe? Vrei sa spui mai putin coapte. Nu, e alt soi, alb. Pai si de unde le ai? Pai, uite, le vinde femeia aceea. Cere 1.000 som pentru sase bucati, dar mie mi le-a dat gratis, ne-a spus Molo. Ca sa nu ramanem datori, i-am dat si eu cateva pliculete de Nescafe.

Bucurestiul, dupa doua luni de salbaticie: hmm, civilizatie!

Cand au intrat in Mongolia, Iulian a inceput sa lacrimeze. Se atasase rau de Miorita lor. Cand a dat cheile din mana, a inceput sa planga. Ii treceau prin fata ochilor, ca intr-un film, secvente decupate cu el la volan.
- Si ce drumuri, scria pe blog, la final de calatorie, rememorand. Am inceput scurt, de incalzire, pe asfalt, iar apoi am intrat la peste 40 de grade. Mai greu, dar mergea. A urmat si desertul, cu 45 de grade si praf. Nu a zis nimic. A urmat alt desert. Au mai fost munti la peste 3.000 de metri, unde iar nu a zis nimic. Si apoi gropi, grohotisuri, sleauri, praguri, noroaie. Cand eram la volan ii simteam vibratiile motorului, scutul care lovea pietrele sau rochia rosie care era toata acoperita de nisip. Stiu ca i-au placut la nebunie drumurile pe care am mers impreuna si pe unde putine rude de-ale ei cred ca vor trece vreodata: deserturile din Turkmenistan si Uzbekistan, muntii din Kirgizstan sau nesfarsitul podis mongol de la 2.000 metri. Am trecut impreuna Marea Caspica si nu a avut rau de mare.
In doua luni de hoinareala, toate astea il schimbasera fara ca el sa-si dea seama. Pana si Bucurestiul i s-a parut la intoarcere mai verde, mai frumos si mai plin de viata. Ajuns acasa, Molo a privit Bucurestiul cu un singur cuvant in minte: hmm, civilizatie!.

Surse: freemiorita.ro si jurnalul.ro