MAGAZIN: Doru Davidovici si colegii sai (Autor: DAN D. FARCAS)
Locotenent-colonelul aviator Doru Davidovici (1945-1989) a fost in anii 1970 si 1980, unul dintre cei mai indragiti scriitori de fictiune din Romania, cu peste 10 carti publicate. El a activat in cadrul Regimentului 86 Aviatie de vanatoare, de la baza Borcea, de langa Fetesti, cu o intrerupere de 5 ani, cand a fost inspector pentru aviatia de vanatoare in Comandamentul Aviatiei Militare. Pe 20 aprilie 1989, la revenirea dintr-un zbor de antrenament, avionul MiG-21 pe care-l pilota, alaturi de un elev al sau, s-a prabusit de la 1.000 de metri, din motive ramase necunoscute. Datorita cartilor sale, a profesiei, dar si a modului in care a plecat dintre noi, a fost deseori comparat cu Antoine de Saint-Exupery. Cartea sa Lumi galactice (titlul original Colegii mei din nestiut), aparuta in 1986 si consacrata fenomenului OZN, a fost un best-seller in Romania. In prima parte Davidovici explica modul in care s-a vazut implicat in acest domeniu. Fiind pilot, stia ca in mod regulat, controlori de trafic si echipaje ale marilor companii aeriene raportau observarea unor obiecte zburatoare care nu raspundeau la transponder si faceau manevre inexplicabile.
- Nicaieri nu se preciza vreun mod de actiune in cazul intalnirii in zbor cu OZN-uri, dar asta nu ma deranja foarte tare. Aveam un avion rapid, existau statii radar cu distanta mare de descoperire, si stiam ca atunci cand unul dintre bizarele aparate avea sa fie detectat, voi fi dirijat la el, si lucrurile se vor rezolva, intr-un fel sau altul, la fata locului. De fapt, nici nu eram convins ca ar fi ceva de rezolvat; astfel de intalniri aveau loc suficient de rar, si de regula pe alte meridiane, si relatarile oficiale erau incerte, confuze.

O sfera de lumina alba

- Pe urma insa, doi dintre camarazii mei de unitate, piloti mai varstnici, cu multa experienta, au avut o intalnire directa cu un OZN si lucrurile, in loc sa se limpezeasca, au devenit mai neclare. Era asa - spunea unul dintre ei - o sfera de lumina alba, cam cat o minge de baschet, o aveam pe radarul de bord la 15, 12, 10 km, dar o vedeam si la ochi; cand au mai fost sase-sapte mii de metri pana acolo, goneam in fortaj total si dimensiunile sferei nu se modificau deloc. Am avut dintr-odata senzatia ca ceva nu merge cum trebuie sa mearga. Adica dintr-o data s-a facut cald in cabina, si radarul de bord parca era bruiat, si aveam paraziti in casti, si pe urma nici radioul, nici radiolocatorul n-au mai functionat deloc. Era din ce in ce mai cald, transpiram sub costumul anti-g, oxigenul din masca avea gust de metal incins, si cand tabloul de bord a inceput sa-mi joace in fata ochilor, era exact ca in acrobatie, cand depasesti suprasarcinile admise, si campul de vedere se strange inaintea aparitiei valului negru, si eram moale si ametit, atarnam in chingi, atunci am degajat si am venit acasa. Iar dupa ce am virat spre aerodrom, am avut din nou si legatura radio, si statia radar a functionat din nou. Jos, operatorii de radiolocatie spuneau ca au avut un impuls, ca de avion, care statea pe loc, si pe urma a disparut cu viteza foarte mare. Spuneau ca niciodata n-au vazut vreo tinta disparand cu viteza asa de mare.
- Bineinteles - continua Davidovici - nu mi-a placut sa aflu ca cerul planetei e bantuit de aparate mai perfecte decat avionul meu de vanatoare; aparate bizare, care functionau pe principii nici macar banuite. Si mai era ceva, de data asta nu mai citeam o poveste din ziare, ma intalneam cu un lucru intamplat camaradului de langa mine, si care mi s-ar fi putut intampla mie, daca faceam zborul acela spre Brasov. Nu era foarte greu sa ma vad in cabina stramta, cu ecranul locatorului bruiat, cu acele aparatelor adunandu-se inexplicabil spre zero, si simteam gustul de metal incins al oxigenului din masca. Si mi-am dat seama ca habar n-aveam ce sa fac, daca vreodata aveam sa vad vreun OZN in fata avionului meu. In acelasi timp, a fost exact genul de situatie care te face sa actionezi, in masura in care poate fi vorba de actiune: am inceput sa caut si sa citesc cam tot ce puteam gasi despre OZN. Si astfel m-am trezit intr-un domeniu foarte vast, cu implicatii nebanuite si radacini nebanuit de adanci si care depaseau cu mult simpla intalnire dintre aeronavele noastre terestre cu acele obiecte care actioneaza dezinvolt in atmosfera, in cosmos, pe apa si sub apa.
- Apoi am vazut si eu OZN-ul meu, atat doar ca de la sol, intr-o noapte de decembrie. Am vazut un corp oval, cu marimea aparenta a unui avion de vanatoare MiG-21, privit de la 3-4000 de metri - deci 4 miimi - zburand paralel cu coama unui acoperis, perfect rectiliniu, parcurgand in 45-50 secunde 50-60 de grade de orizont si disparand dincolo de crengile salcamilor dintre blocuri. Avea o culoare alb-violeta stralucitoare, si lasa o dara lunga, ingustandu-se pe masura ce se departa de obiect, de fapt doua dungi de lumina subtire care se intersectau, si acolo unde se intalneau, lumina devenea mai puternica, pe urma se subtia, se ingusta, se topea in cerul intunecat; iar oul acela alb-violet, inainte de a disparea, isi vira culoarea spre rosu-portocaliu. In acea iarna a lui 1972 aveam deja noua ani de zbor si eram suficient de familiarizat cu siluetele avioanelor civile, militare, zepeline, cu rachete, meteoriti, fulgere globulare, planeta Venus, inversiuni de temperatura, stoluri de gaste, rate, si cam ce se mai pune in seama OZN-urilor. Stiam cum arata o treapta de racheta intrand in atmosfera, si un satelit artificial, dar ce vedeam eu atunci nu semana nici cu una, nici cu alta. Nu semana cu nimic. Cunosteam o gramada de lucruri care zboara si pot pacali un profesionist luandu-l prin surprindere: elicoptere noaptea, sau un avion zburand la joasa inaltime cu fortajul cuplat, cu farurile aprinse, dar corpul acela oval nu era nici elicopter, nici avion cu fortajul cuplat.

Ou invaluit in lumina

- Am alergat la punctul de dirijare; unul din baietii de acolo a ras: 'pun pariu ca vine pentru OZN '. N-am pus niciun pariu, intr-adevar, pentru OZN veneam. Asa am obtinut confirmarea radar a obiectului vazut, traversa inca ecranul statiilor de radiolocatie zburand perfect rectiliniu, de la nord la sud, cu aproximativ 6.000 kilometri pe ora, la ceva mai mult de 70 km inaltime. In perioada 1960-1968 americanii experimentau " lansat la 11.000 m inaltime, de sub aripa unui bombardier B-52 " avionul-racheta X-15, care zbura la peste 100 km altitudine, cu 6.000 km pe ora, dar asta se intampla de cealalta parte a globului, cu patru ani inainte, iar X-15 avea o traiectorie mai mult balistica. Si dimensiuni mult mai apropiate de ceea ce numim obisnuit avion, pe cand OZN-ul meu era imens, judecand dupa marimea aparenta, avea 300-400 de metri pe axa mare si 100-150 metri pe axa mica, dar conturul alb-violaceu nu era foarte limpede delimitat, oul acela zbura parca invaluit intr-un nor de lumina stralucitoare, de aceea dimensiunile reale puteau fi mai mici. OZN-ul a mai fost vazut de cativa aviatori si nimeni nu a putut spune despre ce era vorba, si mai cred ca nici unul dintre cei care l-au observat in seara aceea, nu a uitat silueta ovala, virandu-si culoarea alb-violeta in rosu-portocaliu si disparand dincolo de crengile salcamilor. Si ne-am gandit la colegii nostri din nestiut aflati probabil la comenzile acelui ou de lumina, si am incercat sa gandim cu capete de piloti ai acestui pamant, cam ce putea sa-i mane pe cerul planetei noastre. Si n-am gasit niciun raspuns. Opinia lui Davidovici in privinta OZN-urilor era ca ne confruntam cu un fenomen aparent real, dirijat de inteligente care detin alte cunostinte, altfel organizate, sau altfel folosite, cu alte sisteme logice decat ale noastre. El constata, de pilda, mimetismul vizitatorilor, scriind:
- E remarcabil ca au adoptat sistemul nostru de semnalizare a prezentei aeronavelor in zbor pe timp de noapte, folosind pentru discurile, sferele, cilindrii lor fara aripi, aceleasi lumini verzi, rosii, albe " chiar daca puse absolut aiurea. A
Aceasta observatie ne aminteste si de descrierile OZN-urilor intalnite de pilotul Barbutiu, evocate in articolul de saptamana trecuta.

Sursa: revistamagazin.ro