AmosNews: Punctul pe Y. Partea ignorata a crizei turcesti (Autor: Octavian ANDRONIC)
Majoritatea comentariilor de dupa esecul loviturii de stat din Turcia se axeaza pe efectele acesteia: valul masiv de epurari din administratie, campania tot mai intensa pentru introducerea pedepsei cu moartea, restrangerea accentuata a libertatilor cetatenesti si demonizarea gulenismului si a statului paralel proiectat de exilatul fost camarad politic al lui Erdogan.
Nimeni nu se mai preocupa de analiza efectelor pe care le-ar fi putut avea succesul loviturii de stat. Care ar fi fost soarta rezervata presedintelui de catre conspiratori daca ar fi fost arestat la Marmaris de trupele trimise in acest scop si daca avionul cu care fugise ar fi fost doborat? Am fi asistat la un spectacol mai rezervat decat cel pe care-l ofera Erdogan? Ar fi fost acuzat de tradarea nobilelor idealuri ale kemalismului si incarcerat dupa un proces sumar? Pucistii ar fi recurs, la randul lor la o epurare masiva a islamistilor aflati in functii cheie? Ar fi revenit, triumfator, in patria sa, Gulen si ar fi instaurat un regim ceva mai laic decat cel actual?
Greu de spus. Cert este ca valul de acuzatii si de reprosuri la adresa aptitudinilor totalitare ale lui Erdogan nu tine seama de o serie intreaga de lucruri. Si anume ca in timpul mandatului sau, tara a facut progrese insemnate pe plan economic, devenind a 10-a cea mai puternica economie a lumii. Ca Turcia s-a modernizat spectaculos, oferind imaginea unei tari aflate pe o remarcabila spirala de evolutie. Ca si-a creat propria sa comunitate in zona asiatica, al carei lider de incontestat este. Ca a ramas un pilon de baza al NATO prin modernizarea si pozitia strategica a armatei sale. Ca isi poate permite sa faca propriile sale jocuri strategice prin aliante surprinzatoare. Turcia a renuntat de mult la aspiratia de a deveni membra a Uniunii Europene. Erdogan a inteles ca nu poate primi de la aceasta mai mult decat isi poate oferi singur si ca pretul de platit pentru renuntarea la suveranitate in domenii prea importante pentru traditiile si modelele de viata ale unei natiuni care a parcurs o alta traiectorie istorica decat a Europei este prea mare. Unica dorinta reala a lui Erdogan mai este cea a libertatii de miscare a cetatenilor sai in spatiul european, pe care a inteles ca o poate obtine prin santajul migrationist.
Frenezia cu care este acum acuzat de toate relele tine de incapacitatea analistilor de a intelege fenomene care nu sunt familiare modului de viata occidental. Cu mai putine libertati si drepturi civile, Turcia este o tara care reuseste ceea ce nu reusesc altele, fruntase la aceste capitole. E capabila sa primeasca zeci de milioane de turisti anual, sa le ofere conditii exceptionale si sa le respecte exigentele si obiceiurile, fara sa creeze bariere si restrictii de tip ghetto. Intr-un fel, Turcia ilustreaza la modul optim paradoxul regimurilor de mana forte care au inregistrat spectaculoase succese economice. Ceea ce s-a intamplat, mai timpuriu in Spania, apoi in Chile sau in Coreea de Sud, tari in care dictaturile au facut loc, la momentul pe care l-au considerat potrivit, unor regimuri democratice. Tari carora regimurile dictatoriale le-au oferit stabilitate si predictibilitatea pe care sistemele democratice nu ar fi fost in stare, in respectivele medii si civilizatii. Despre modelul cu totul original al Chinei nu are rost sa vorbim aici.
Poate ca Erdogan trebuie mai degraba inteles decat acuzat, in perspectiva unui original model turcesc. Si ma intreb daca el va avea taria sa iasa din schema clasica a intransigentei invingatorului si sa promulge o amnistie generala care sa reduca tensiunile si sa repuna in functiune masinaria progresului. Ar putea deveni cu adevarat un erou a carui statura sa o depaseasca pe cea a predecesorului sau pe a carui legenda este atat de vizibil invidios.