A trai pentru a-ti povesti viata. A fost ca o ploaie de foc, un concert sinistru, de urlete, de frica, de durere, de spaima / mariustuca.ro / Autoare: Magda Marincovici

Povesteste, povesteste tot ce ai vazut, ce iti aduci aminte. Asta-i recomandarea psihologului pe care o respecta ori de cate ori are prilejul. Asa a facut si cand stateam la marginea patului in salonul de chirurgie a Spitalului Bagdasar-Arseni, ascultandu-l pe Marian Leustean vorbind despre infernul de la clubul colectiv. La mana stanga are o arsura de gradul II spre III, mai greu vindecabila. Cu un soi de umor negru spune:
- Am lasat mana mai mult pe gratar. Aici am o portiune mai in sange, am scapat mai usor, dar aici s-a facut mediu spre copt.

Instalatia de ventilatie

Este convins ca in toata nenorocirea de acolo, vino o poarta instalatia de ventilarea aerului. De cand s-a urcat trupa pe scena, instalatia a functionat pentru improspatarea aerului din incinta. Normal.
- Dar cand se aprind artificii, cand stalpul a inceput sa arda, instalatia a alimentat cu oxigen flacara. Este ca si cum ai pune gaz pe foc. Flacara alimentata cu aer proaspat a fost dirijata spre tavan. S-a marit rapid si a cuprins tavanul, explica Marian.
Il intreb cum se impaca artificiile cu spatiul inchis, aglomerat si imi spune ca a fost de nenumarate ori in acest club la concerte, la lansari de albume. De fiecare data, erau artificii.
- De ziua cuiva, faci un tort cu lumanari. Si atunci, erau artificii foarte slabe. Problema nu o reprezinta artificiile, ci instalatia de ventilatie. Focul a fost ventilat, extins, insista Marian.
Simte ca nu prea sunt de acord cu artificiile si ajunge cu argumentele din nou la gratar.
- Exact ca la gratar. Pentru ca sa aprizi carbunii ce mocnesc, sa faci flacara, faci vant cu o bucata de carton. Aici rolul bucatii de carton l-a indeplinit instalatia de ventilatie. Este parerea lui Marian Leustean pe care le-a impratasit-o si celor care se ocupa de ancheta acestei drame.
Cu sticla de bere intr-o mana si cu geaca in cealalta
Marian Leustean se considera un mare norocos. In stanga scenei la vreo 4-5 metri incepea culoarul de iesire. In momentul izbucnirii incendiului de la clubul colectiv, el se afla chiar in partea dreapta a scenei, adica in partea opusa iesirii, la mare distanta de aceasta.
- Cand am observat ca focul ajunge la tavan, cu mana dreapta mi-am luat geaca si cu stanga, sticla de bere aproape plina. Deja tavanul ardea de la un capat la altul. Am traversat sala. La inceput, lumea era fascinata de acest spectacol macabru. Pentru ca nimeni nu cred ca mai vazuse asa ceva.
Dar pentru unii, a fost chiar ultima imagine. Ganditi-va: un tavan de peste 80 de metri patrati, in totalitate in flacari. De fapt, era un tavan incandescent deasupra noastra. Este imaginea care mi-a ramas in minte. Multi se uitau uimiti in sus. Dar, dupa cateva clipe, uimirea si fascinatia au disparut din cauza bucatilor de tavan in flacari care se prindeau de trupurile tinere. Acele trupuri incepeau sa arda.
A fost ca o ploaie de foc, o busculada inimaginabila, cu strigate disperate. Era un concert sinistru, de urlete, de frica, de durere, de spaima.
O stare de om nebun
Marian nici acum nu stie cum a ajuns la culoarul catre iesire. Isi aduce aminte ca usile erau inchise. Nu are o explicatie de ce erau inchise, deoarece, de obicei, cel putin una ramanea deschisa.
A fost clipa in care haosul si dat mana cu moartea. Oamenii se buluceau, se urcau unii pe altii, in speranta ca vor scapa din infern. Dar usile erau inchise si se incalecau unii pe altii.
- La un moment dat, s-a oprit blestemata de instalatie de ventilatie. Oxigenul s-a epuizat. Apoi, a cazut curentul electric. Acum infernul era deplin. In sala erau bezna, urletele, fumul otravit, moartea. Focul a mai slabit in intensitate, deoarece nu mai avea oxigen, isi aduce aminte Marian. Dar nu era un semn de bine.
Paradoxal, in acest infern Marian avea o stare de linistire, o stare de om nebun. Si-a gasit puterea sa avertizeze poruncitor, dar calm ca, daca nu sunt deschidese usile, vor pieri pana la ultimul.

Ne agatam de hainele celorlati, trgandu-ne spre interior

Povesteste, povesteste Marian:
- Langa mine, era prietenul meu Andrei, scafandru militar, Nu-l vedeam, dar in vacarmul general l-am auzit spunandu-ne sa ne lasam la podea. Atunci mi-am turnat berea in cap. Ambele usi s-au deschis larg. Am tras in piept o gura de aer proaspat. Dar in secunda a doua, focul s-a resuscitat. A luat si el oxigen. Si ca un animal ranit, racnind, a lovit salbatic. De aceea, multi au spus ca a fost o explozie. De fapt, in momentul in care a luat oxigen, focul si-a recapatat forta. Iar cine nu s-a aplecat, a fost ars pe cap, fata, ceafa, urechi.
A fost lovitura fatala. Cei care n-au mai avut timp sau loc sa aplece in fata focului, au fost mutilati sau i-a ucis.
- Eram aproape de usa, dar era imposibil sa ajung la un salvator pentru ca toata lumea se tinea unul de celalalt ca zalele unui lant. Si, in loc sa fortam iesirea afara, noi ne agatam de hainele celorlati, tragandu-ne spre interior. Imi aduc aminte cum pompierii scoteau cate o victima si o intindeau pe ciment. La un moment dat, cineva s-a prins disperat de geaca mea. Am eliberat-o din mana pentru a reusi sa ies afara. Odata cu geaca, a pierdut si cheile de la casa. Tata le-a gasit a doua zi la politie.
Scenele par decupate dintr-un film horor. Pana acum, ele nu s-au inchegat intr-un cosmar, poate si pentru ca a ascultat de sfatul psihologilor.

Am vazut moartea

Marian povesteste, povesteste:
- Cand am iesit intrarea in club arata ca o gura enorma de soba, neagra, care fumega. Pompierii intrau si ieseau, tinand victimele de sub brate. Era atata omenie, solidaritate si atata durere.Erau peste 20 de salvari care se ocupau de cei aliniati pe jos. Medici, asistente, pompieri faceau totul pentru ca acestia sa reziste pana la spital. Era un continuu du-te-vino al salvarilor. SMURD este un superserviciu, fara de care mult mai multi nu erau in viata. Pe mine m-a dus la spital un echipaj de politie, pentru ca mi-a fost rusine sa cer ajutorul unui medic, in conditiile in care erau acolo oameni intre viata si moarte, cu carnea incinsa
Marian are 44 de ani, este tehnician la Atelierele CFR Grivita. Imi spune ca rock-ul este o stare de spirit si ca, de-a lungul timpului, rock-ul a reusit sa schimbe lumea, incepand cu marile manifestari de la Woostock, in 1969, contra razboiului din Vietnam. Rock-ul a salvat vieti, nu a omorat oameni. Aici ventilatia a ajutat ca focul sa se dezvolte rapid si puternic.
Marian este convins ca va merge in continuare la clubul colectiv, pentru ca are o teorie simpla: accidente auto se produc in fiecare zi, asta nu inseamna sa nu mai iesim pe strada.
Si, totusi, ceva s-a schimbat. O spune chiar el:
- Am vazut moartea De atunci viata mea s-a schimbat. Pentru ca mi-am dat seama cat de scurta poate fi si ca totul se poate termina intr-o secunda. De aceea, voi zambi mai mult, ii voi ajuta pe cei din jur.
Lacrimele i se preling pe fata usor imbujurata de flacari. Le lasa in voie si povesteste, povesteste.