Ori de cate ori avea sa-l intalneasca atunci si mai tarziu pe Pictor, Medana nu putea uita cuvintele pe care le rostise in seara aceea de iarna:
- Nu trageti in Poiana Soarelui!
Ce cauta in padure la ora aceea de noapte ? Ce cautase si ea: ninsoarea, refugiul si linistea. A doua zi s-a trezit mai devreme ca de obicei si l-a insotit in plimbarile lui de lucru. O amuza totul in jurul lui, iar reactiile Pictorului erau imprevizibile.
- Stai! o oprise el intr-o zi cand incercase sa urce pe un bustean plin de zapada. Se sprijinise de crengile lui uscate si leganandu-se pe bustean, asa rasturnat cum era, devenise elastic si se putea balansa in voie, zapada il dezgolise scotand la iveala niste simple forme geometrice. A trebuit sa ramana pe el pret de cateva minute fara sa-l mai miste, Pictorul se apucase sa-l schiteze concentrat si uitand dintr-odata de ea. Pentru fata era un arbore oarecare doborat de furtuna si atata tot. A inceput sa descopere treptat, treptat altfel lucrurile. Pictorul ii sensibiliza ochiul asupra unor amanunte din natura pe care le ignorase pana atunci.
- Hei! ii striga uneori, luand-o inaintea lui prin Poiana Soarelui. Uite ce unghi grozav ai acolo, sus.
Se uita dupa scorburi, dupa copacii ingenuncheati, indoiti, muscati de timp, invinsi de el, contorsionati de parca cineva s-ar fi razbunat pe ei. Intr-o zi au nimerit, tot mergand pe linia ferata, la un canton. Cantonierul era plecat undeva pe linie, un caine se izbea de lant urland la el si nu s-a linistit decat atund cand i-a vazut indepartandu-se. S-au trezit, fara sa stie cum, pe versantul celalalt al dealului in fata unei cabine telefonice ascunsa intre copaci. Era ca si cum ar fi fost plantata o data cu cei mai tineri brazi acolo, dar nici unul dintre ei nu s-a mirat, atat de firesc o intalnisera in cale. Dupa alte cateva zile a renuntat sa-l mai insoteasca. Pictorul se trezea din ce in ce mai devreme, vroia sa prinda pe panza lumina tulbure dinspre zori. Se reintalneau seara la cina, Medana avea dreptul, numai ea, sa-i vada schitele pe care le aduna in timpul zilei. Ii povestise ca a trecut din nou pe la cantonier, dar nu era nimeni in casa, cainele acela urlase pana il vazuse plecat, nu mai stia cum urcase si coborase dealul aproape in fuga, trecuse pe langa aceiasi copaci, intrase chiar in padure, dar nu mai gasise cabina telefonica. Au ramas amandoi sa comenteze faptul, o vazusera amandoi, Pictorul chiar schitase cativa copaci in apropierea ei. Un padurar care trecuse pe langa el l-a asigurat ca niciodata nu fusese o cabina telefonica acolo: cine sa sune din padure? N-au mai comentat niciodata faptul, Medana spunea ca numai cainele era de vina ca facuse ce facuse ca sa-i indeparteze de casa cantonierului si nu se linistise decat atund cand i-a vazut ca urca dealul. Au vrut, inainte de plecarea Pictorului, sa mai mearga o data in Poiana Soarelui, dar locul era marcat de inscriptii ciudate, acolo aveau loc trageri si pana la sfarsitul plecarii, in fiecare dimineata, se auzeau impuscaturi. Medana n-a mai dat prin padure, vazuse doar copacii rupti de la distanta, ori ea vroia sa ramana cu imaginea dintai a Poienii Soarelui. Dupa un an, cand Pictorul a deschis o expozitie, i-a trimis o invitatie la vernisaj si cand a intrat pe usa a ramas fascinata. Pe peretele din fata intrarii se gasea un singur tablou in care Pictorul pictase pentru ea imaginea tulburatoare a acelei poieni, aflata dupa unul din exercitiile de tragere care le anula intrarea lor in padure, pe portiunea care devenise loc interzis. Pictorul scrisese doar atat:
- Nu trageti in Poiana Soarelui!
Tabloul era retinut si, fara stirea Pictorului, Medana venise mai apoi in fiecare zi sa-1 vada. O durea faptul ca ar fi putut sa instraineze un tablou pe care-l simteau la fel impreuna si-si spunea ca gestul lui e o tradare nu numai fata de ea, dar si fata de poiana. A ramas surprinsa si nu s-a dezmeticit mult timp cand Pictorul i l-a pus in brate in ziua ultima a expozitiei.

(Areta Sandru, fragment din romanul Glontul de portelan, Editura Cartea Romaneasca, 1984 - Capitolul IX, paginile 72-77)