CASE SI FANTANI LA RADOVANU, un reportaj din anul 1986, de Florian Popa Micsan
Tema reportajului cu titlul de mai sus este aparent simpla: e vorba despre vocatia romanilor de a construi case si de a sapa fantani. Reportajul a aparut in anul 1986 intr-o publicatie pentru tineret - era de fapt un cotidian - singurul cotidian care aparea in acea vreme in Romania. Era o epoca in care se vorbea tot mai insistent despre sistematizarea satelor, de restrangerea vetrelor de sat, cand statul comunist trecuse deja la demolarea unor sate si la construirea de mici blocuri cu parter si etaj, in locul caselor la curte. Peste numai 3 ani de la aparitia acestui articol, care ar putea fi considerat pe buna dreptate o forma de disidenta jurnalistica, acest plan de distrugere a satelor a fost stopat de revolutia din decembrie 1989. Puteti citi in continuare textul integral al reportajului, aparut in ziarul Scanteia tineretului nr. 11613, de joi 2 octombrie 1986, sub semnatura lui Florian Popa Micsan, pe atunci sociolog de intreprindere si jurnalist in timpul liber. Si pentru a da Cezarului ce-i al Cezarului, trebuie retinut un detaliu semnificativ: cel care a fost de acord cu ideea reportajului, propus de Florian Popa Micsan, a fost celebrul jurnalist Ion Cristoiu, pe atunci redactor sef adjunct al ziarului si care a aprobat publicarea articolului.

xxx

Intotdeauna cand trec prin Campia Romana privirea si gandul imi zabovesc cu admiratie si infiorare asupra caselor. Si de fiecare data incerc sa-mi imaginez cum aratau casele si satele in urma cu un veac sau mai bine. O casa spune multe despre omul care o locuieste, pentru ca omul care o inalta nu ridica doar niste ziduri, ci creeaza un spatiu de viata care-l defineste. Temeinicia izbanzilor neamului nostru a fost in buna masura legata de sate si de case; neamul nostru, nascut si crescut aici de milenii, a tinut la locul sau de bastina, la casa sa, din adanc de vremi. Scriind despre case, o fac din toata inima, cu bucuria celui care a respirat mirosul de var proaspat al odailor racoroase si a simtit sub talpi pamantul lipit al prispei unei case de tara.
Casa este adapostul in care se nasc, traiesc si mor generatii, din a caror succesiune se incheaga viata milenara a neamului nostru. Casa a fost si este adapost si marturie continua a vietii de familie a taranilor romani, este o facere a lumii, un fapt spiritual si un fapt de iubire. Fiecare casa din satele noastre constituie o marturie de civilizatie, dar si o dovada a legaturii dintre oamenii si pamantul acestei tari.
Nu altfel stau lucrurile la Radovanu, in Lunca Argesului.
- Din cele 2 500 de casc ale comunei, optzeci la suta sunt construite in ultimele doua decenii - avea sa-mi spuna Alexandrina Ciobanu, de la Comitetul comunal de partid Radovanu. Dar nu orice fel de case, aproape toate au baie, multe cu incalzire centrala, apa curenta.
Comuna Radovanu se afla situata la mica distanta de locul unde Argesul primeste apele Dambovitei. Casele satului se vad de departe, cu invelitori de tigla rosie sau tabla stralucitoare, adapostite la baza unei coline acoperite cu vii si pasuni, numita de localnici mal si care se intinde pe o lungime de aproape 15 km. Ca sa ajungi la Radovanu cobori din tren in plin camp, langa satul Negoiesti, locul de unde incepe Baraganul si in imprejurimile caruia Alexandru Odobescu a trait intimplarile sale vanatoresti. Azi, ca si atunci, nu gasesti pe intinderea campului nici un loc cu umbra, asa ca am grabit pasul spre a parcurge cei 4 kilometri cari despart Radovanu de Negoiesti, cat aerul mai pastra inca racoarea diminetii. La iesirea din Negoiesti, un drum pietruit coboara in panta pana la podul de lemn ce traverseaza albia larga a Argesului. Pe astfel de poduri trebuie sa fi trecut in vechime fel si fel de ostiri, falangele lui Alexandru Macedon sau ienicerii si spahiii trufasului sultan Baiazid - Fulgerul, arzand casele si devastand asezarile intalnite in cale. Si tot pe astfel de poduri s-au inghesuit cotropitorii, sa fuga, din fata getilor neinfricati, sau zdrobiti de Mircea cel Mare, biruitorul de la Rovine. In urma navalitorilor, taranii ieseau din codrii in care se refugiau si-si inaltau casele la loc, intr-o unduire de plai sau pe firul unei ape, infruntand vremurile tulburi de foc si risipa, pastrandu-si si intarindu-si vetrele de sat si vetrele de casa. Mesterii de case din aceste plaiuri, ca niste mesteri Manole, au ridicat si continua sa ridice case de cateva mii de ani, ca o datorie a celor de ieri, catre cei de azi si a celor de azi catre cei de maine. Poate nu intamplator in prima gospodarie in care am intrat la Radovanu, cea a lui Alexandru David, un tanar de 26 de ani, se puneau temeliile si se inaltau zidurile viitoarei sale case. Alexandru David este absolvent al Liceului Gh.Lazar din Bucuresti si s-a reintors in satul natal pentru a da o mana de ajutor prin meseria invatata la inaltarea acestor locuri. Despre tatal sau se vorbeste in sat ca de un mester destoinic, de 25 de ani fantanar, apicultor si bun gradinar. Din motoare aruncate la fier vechi, reconditionate de el, a reusit sa faca multe motopompe pentru irigat culturile de legume, precum si instalatii de taiat lemne cu autonomie de deplasare.
- Mi-a fost drag sa fac fantani, in 25 de ani am sapat atatea puturi st sonde de apa incat nu le mai stiu numarul. Cert e ca de cand cu aceste fantani care au fost folosite la irigat, satul s-a inaltat binisor, mi-a spus Gheorghe David care si-a initiat unul din fii, pe Ion, de 28 de ani, in aceasta frumoasa meserie.
Povestea modului cum a descoperit Gheorghe David acest mestesug e simpla; niste mesteri i-au sapat o fantana care in scurt timp s-a naruit, apoi au sapat inca una care si ea s-a daramat. Dupa a treia fantana nereusita, Gheorghe David s-a apucat sa sape el insusi si astfel a inceput istoria unei meserii care avea sa-l faca vestit pe toata Valea Argesului. De la fantani, Gheorghe David a devenit, in scurt timp, si mester de case. El a facut proiectul si tot el conduce lucrarile de zidarie la casa fiului sau Alexandru, stiind ca, prin inaltarea acestei constructii, fiul sau va fi si mai strans legat de locuri si de familie. La Radovanu sunt multi mesteri de case, zidari, dulgheri, tamplari, atestand nevoia continua de constructii a locuitorilor. De fapt, ajunsesem in comuna in cautarea unui mester, Mustatea Balan, despre care se vorbise la un simpozion de etnografie, si chiar daca mesterul acela, care facuse 300 de case, din pari, paianta si zidarie, nu mai este, totusi urmele trecerii sale prin acest colt de lume, casele si fantanile durate de el exista si vor continua sa dainuie mult timp de acum incolo. Si chiar daca unele din case se vor darama, iar altele se vor reface sau imbunatati, pretentiile oamenilor crescand in timp, fantanile ridicate de Mustatea Balan, cele care capteaza apa izvoarelor din malul Radovanului, o apa renumita pentru gustul ei neasemuit, par indestructibile. Numite in partea locului CIUSMELE, fantanile sunt adevarate constructii ingineresti care demonstreaza ingeniozitatea valaha: apa curge continuu, fara roata sau scripeti, limpede si rece ca gheata, in jgheaburi de ciment curate, asemenea izvoarelor dintr-o statiune balneara. Dulceata si racoarea apei din aceste ciusmele asezate la tot pasul pe strazi, la indemana calatorilor insetati sau a locuitorilor, te fac sa gandesti ca fantanile lui Mustatea Balan sunt facute sa dainuie precum casele.
- Se facea greu o casei, mestere?, l-am intrebat pe Gheorghe Anca, unul dintre cei care au lucrat cu Mustatea Balan in tinerete.
- Casele se faceau cu greu, luam pomi, salcami de 20-25 cm diametru, ii taiam, faceam cep sus si puneam alt par in cap. Parii se asezau in sant, iar paientele se bateau la 20 cm distanta. Intre paiente, se puneau bulgari facuti din apa si pleava care apoi se lasau sa se usuce. Cand daramai o casa din pari trebuia sa muncesti zdravan ca s-o poti birui. Desi sunt case uscate si racoroase, cele din pari au dezavantajul ca, dupa 50-60 de ani, parii putrezesc la temelie si casa se lasa. Am totusi satisfactia ca din cele 110 case construite de mine, multe rezista, inca, desi in ultimii ani nu am mai lucrat ca mester de case fiind ocupat la C.A.P.-ul din sat cu diverse constructii zootehnice, grajduri, saivane. Mesterul Gheorghe Anca i-a invatat pe multi mestesugul zidirii caselor. Nu am putut sta de vorba cu fiul lui Gheorghe Anca, Marin, la randul sau mester de case, case de zidarie, pentru ca era plecat intr-un sat vecin unde tocmai inalta o astfel constructie. In schimb, l-am cunoscut pe Ion Postelnicu, zis Drus, tamplar de meserie care si el a inaltat cateva case.
L-am gasit imbracat in haine de lucru, cu o galeata de mortar in mana, facand reparatii la casa. Din atelier venea miros proaspat de lemn rindeluit care se amesteca cu mirosul dulceag al frunzelor de tutun puse la uscat si al strugurilor copti. Mesterul Drus a initiat la randul sau pe multi din sat, care au devenit la randul lor meseriasi priceputi, unii dintre ei plecand chiar la oras sa-si arate mestesugul la inaltarea fabricilor, uzinelor si blocurilor. Din cei 7800 de locuitori ai comunei, peste 2000 sunt muncitori in fabricile si uzinele din Bucuresti si Oltenita. Ce-i face pe acesti oameni sa ramana in sat? Iata o intrebare la care unul dintre raspunsuri poate suna fara indoiala astfel: confortul caselor proprii din Radovanu. Pretutindeni pe strazile comunei domnea o febra a constructiei, a faptei, multi inaltandu-si case noi, case cu etaj: Paul Dobrescu, medic, Dumitru Iacob, tehnician agronom, Aurel Minciuna, secretarul UTC din comuna, Mircea Dulceata, el insusi mester de case, Nicu Andreias, factor postal, si atatia altii, toti tineri, cu familii, cu copii care vor creste, vor invata, vor deprinde meserii si, multi dintre ei, se vor intoarce pentru a lucra in casele parintesti, case care in aceste zile prind contur in comuna Radovanu.
- Pentru ca, a continua sa existam in acest spatiu, spun ei, inseamna printre altele a ne construi case.