Un text de recitit, scris de Lucian Avramescu si arhivat pe Internet: Cum a murit Ana Blandiana!
Acum o mie de ani, pe Calea Victoriei din Bucuresti marsaluia o coloana cu, ziceau chiar jandarmii, mai bine de 500.000 de oameni. M-am intamplat in acea coloana, iar sufletul meu striga sperante. In fruntea ei se aflau Doinita, pe numele ei stiut Ana Blandiana, Romica Rusan, scriitor si sot, conjudeteanul meu, jurnalistul Petrica Bacanu. Coloana aia de 500.000 de oameni care inconjura centrul Capitalei, dadea ocol mormintelor si statuilor si striga tacut, se chema Alianta Civica. Intre timp, Alianta Civica a murit fara parastas, fara popi psalmodiatori si fara glorie. N-a tras nimeni salve. A murit incet si definitiv. A murit si poeta de care eram indragostit, nu doar eu, ci multi dintre colaboratorii juni, cu versuri, la Amfiteatru, revista unde ea era suav supervisor de sentimente, ea, frumoasa ca un vers de dragoste si ingaduitoare cu sperantele avantate ale novicilor literari.
Acum o mie de ani, pe vremea in care eram cetatean al unei tari si nu al unei foste tari, am marsaluit, convins ca marsul meu sperie vrasmasii si darama reinchegarea dictaturii. Azi, dictatura sta pe soclu, iar noi vorbim in soapta, speriati ca nu cumva, cineva ne-ar putea auzi gandul, gandul ca nu-l iubim pe Arendas.
Am marsaluit, acum o mie de ani, pe Calea Victoriei. Daramarea lui Ceausescu era inca o mare victorie populara, victorie proaspata inca in respiratia multimilor.
Mi-e dor de Ana Blandiana. Asa numeam vremurile in care speranta nu fusese violata. Azi toate nadejdile sunt deflorate in porumb, de cum se nasc, iar violatorul judeca, magistrat suprem, orice act de nesupunere in exercitarea violului.
Am inceput, scriind ca mi-e dor de poezie. Chiar mi-e dor. De ce a murit, inca in viata, poeta Blandiana?