Elogiu satului romanesc (Lucian Blaga)
Discurs de receptie in Academia Romana

Iata conceptii, viziuni, presimtiri, cari cresc in chip firesc, chiar in imaginatia copiilor in lumea satului. Imi amintesc foarte bine cum ieseam cateodata seara in ograda. In bezna zaream dintr-o data Calea laptelui si stelele, ca ciorchinii grei si mari, coborate pana aproape de acoperisele de paie. Privelistea era coplesitoare; sub impresia ei traiam in credinta ca intr-adevar noaptea stelele coboara pana aproape in sat, participind intr-un fel la viata oamenilor si ascultindu-le rasuflarea in somn. Sunt aici in joc sentimente si vedenii nealterate de nici un act al ratiunii si de nici o cosmologie invatata si acceptata de-a gata. Iata experiente vii, cari leaga cerul de pamant, care fac o punte intre viata si moarte si amesteca stihiile dupa o logica primara, careia anevoie i te poti sustrage, si care mi se pare cu neputinta in alta parte, decat in mediul inteles si trait ca o "lume", a satului. Fiecare sat se simte, in constiinta colectiva a fiilor sai, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plaseaza pe sine de asemeni in centrul lumii. Numai asa se explica orizonturile vaste ale creatiei populare in poezie, in arta, in credinta, acea traire care participa la totul, siguranta fara gres a creatiei, belsugul de subintelesuri si de nuante, implicatiile de infinita rezonanta si insasi spontaneitatea neistovita. Omul satului, intrucit izbuteste sa se mentina pe linia de apogeu, geniala, a copilariei, traieste din intregul unei lumi - pentru acest intreg ; el se gaseste in raport de suprema intimitate cu totalul si intr-un neintrerupt schimb reciproc de taine si revelari cu acesta. Omul orasului, mai ales al orasului care poarta amprentele timpurilor moderne, traieste in dimensiuni si stari tocmai opuse: in fragment, in relativitate, in concretul mecanic, intr-o treaza tristete si intr-o superficialitate lucida. Impresiile omului de la oras puse pe cantar de precizie, inghiata, devenind marimi de calcul; ele nu se amplifica prin raportare intuitiva la un cosmos, nu dobandesc proportii si nu se rezolva in urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat.
Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut in anii copilariei mele la sat. Manat de fobiile si nostalgiile boalei, un caine turbat venit de aiurea, intrase in sat, muscand pe uliti si prin ograzi copiii intilniti. Faptul a luat numaidecat, nu numai in sufletul meu de copil, ci in tot satul, o infatisare apocaliptica, starnind o panica de sfarsit de veac. Niste babe spalau rana unui copil muscat, la o fantana, si parca mai aud si astazi pe o baba zicand: "Vezi cateii in rana?" - Nu, nu m-am inselat; baba vorbea despre niste mici catei vazuti in rana copilului. Am asistat astfel la nasterea unui mit al turbarii. Femeia aceea vedea aievea niste catei in rana copilului, catei cari aveau sa creasca in copil, si de care acesta urma sa turbeze mai tarziu. Nu este aceasta imagine a cainelui, care contamineaza cu catei pe cel muscat, cel putin tot atat de impresionanta ca a fiarei apocaliptice?
Experienta inevitabilului si toata panica primara a omului, care se vede pierdut, si-a gasit intruchipare fulgeratoare in aceasta viziune. Faptele si intamplarile se prelungesc pentru omul de la sat intr-o imaginatie mitica permanent disponibila. Nimic mai prompt decait reactiunea mitica a sateanului. Or, mitul implica totdeauna semnificatii limiare si prin aceasta o raportare la intregul unei lumi. Despre satul romanesc (cunosc mai ales satele ardelenesti) se poate in genere afirma, fara de vreo restrictie esentiala, ca mai pastreaza ca structura spirituala, aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim. Imi pot foarte bine inchipui ca pana mai acum vreo suta si ceva de ani, satele romanesti sa fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate varstele, ceea ce ele astazi mai reprezinta doar pentru copii. Desigur ca pe urma contactului diformant direct si indirect, cu civilizatia timpului, satul romanesc s-a departat si el, cateodata chiar destul de penibil, de definitia a carei circumscriere o incercam. Nu e mai putin adevarat insa ca in toate tinuturile romanesti, mai poti sa gasesti si astazi sate, cari amintesc ca structura sufleteasca "satul-idee".
"Satul-idee" este satul care se socoteste pe sine insusi "centrul lumii", si care traieste in orizonturi cosmice, prelungindu-se in mit. Ca tip antipodic al acestui "sat-idee", cred ca s-ar putea cita de exemplu, asezarile marunte cu infatisare ca de sate din America de Nord, acele sumbre si uniforme asezari de lucratori si fermieri, tinute laolalta de un interes colectiv, dar niciodata de magia unui suflet colectiv. Daca satul nostru este cladit in preajma bisericii, din care iradiaza Dumnezeu, in pomenitele asezari americane biserica e mai putin un salas al lui Dumnezeu, cat un fel de intreprindere si banca a coloniei, o societate pe actiuni. Pastorul tine predici cu invitatii ca la cinematograf si cu preturi de intrare. Nu vom pune numaidecat si intrutotul la indoiala credinta acelor bravi cetateni (se spune chiar ca unii sunt foarte credinciosi), dar credinta lor e integrata ca un surub bine uns in angrenajul vietii profesionale inchinata succesului practic ca atare.
Sa mi se ingaduie mandria de a afirma, ca din punct de vedere uman sateanul nostru reprezinta un tip mult superior mult mai nobil, mult mai complex in naivitatea sa. Satul nostru reprezinta o asezare situata si crescuta organic intr-o lume totala, care e prezenta in sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectiva si determinanta. Fermierul american, simtindu-se alungat la periferia existentei, e vesnic abatut de nostalgia orasului; cu gandul la bogatie, cu frica de mizerie, cu Dumnezeul sau localizat intr-o singura celula a creierului, el nu se integreaza deschis in cosmos, ci se simte doar chemat sa exploateze un fragment al acestuia sau sa-l paraseasca in clipa cand fragmentul nu mai renteaza. Am incercat in studiile mele de filosofia culturii, sa pun in relief aspectele sau categoriile stilistice ale vietii si ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus in acele studii despre "matca stilistica" a culturii noastre. Voi intregi doar punctele de vedere puse in evidenta cu cateva noi observatii. Satul romanesc, in ciuda saraciei si a tuturor neajunsurilor cuibarite in el prin vitrega colaborare a secolelor, se invredniceste in exceptionala masura de epitetul autenticitatii. Mai precis, intre nenumaratele sate romanesti gasim atatea si atatea asezari, cari realizeaza ca structura sufleteasca intocmai termenii definitiei pe care o acordam satului. Satul ca asezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poarta pecetea unei unitati si are caracterul unui centru de cristalizare cu raze intinse spre a organiza in jurul sau un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie inteles insa ca o grotesca trasatura de megalomanie colectiva, ci ca o particularitate, ce deriva dintr-o suprema rodnica naivitate. Fiecare sat isi are sub acest unghi mandria sa, care-l impinge spre o diferentiere de celelalte sate invecinate, sau mai departate. Satele nu tin sa se conformeze toate la rinduielile unuia singur. In port, in obiceiuri, in cantec, fiecare sat tine la autonomia si la aureola sa. Instinctul de imitatie, caruia o anume sociologie i-a acordat un rol cu totul exagerat in viata umana, nu depaseste decat foarte diminuat si foarte sever controlat pietrele de hotar ale colectivitatii unui sat. Sa se compare odata aceasta neostentativ mandra comportare cu aceea a orasenilor, cari se supun docil tuturor ucazurilor modei lansate dictatorial de undeva dintr-un centru mondial. Intervine aici o diferenta foarte profunda de psihologie. Orasenii traiesc in altfel de orizonturi si sufar aproape intotdeauna de constiinta si teama periferialitatii. Intre marile orase e o adevarata intrecere de a preface si de a proclama pe toate celelalte drept "provincie". Termenul de "provincie" circumscrie un vast si grav complex de inferioritate. Sa se observe insa, ca problemele de psihologie legate de polaritatea "metropolaprovincie" nu se pun de loc pentru sufletul satului. Fiecare sat care se respecta ca atare, exista pentru sine in centrul unei lumi, si are frumoasa mandrie de a fi putin mai altfel decit toate celelalte. Fiecare sat vrea sa ramana el insusi, nu vrea sa dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constata o oarecare aristocratica distantare, dar catusi de putin afisata ca atare, intre sat si sat. Acest mod de a-si intelege existenta aduce cu sine si starneste acea varietate de aspecte in cadrul unuia si aceluiasi stil, vast raspandit pe cate o intreaga tara, varietate pe care o ilustreaza asa de minunat diversele "tari romanesti".
Din modul cum satul isi intelege existenta mai rezulta insa si un al doilea aspect si alte consecinte, cari merita sa fie retinute. Satul, situat in inima unei lumi isi e oarecum siesi suficient. El n-are nevoie de altceva decat de pamantul si de sufletul sau si de un pic de ajutor de sus, pentru a-si suporta cu rabdare destinul. Aceasta naiva suficienta a facut bunaoara ca satul romanesc sa nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale "istoriei". Satul e atemporal. Constiinta surda, mocnind sub spuza grijilor si a incercarilor de tot soiul, constiinta de a fi o lume pentru sine, a dat satului romanesc, in cursul multelor secole foarte miscate acea tarie fara pereche de a boicota istoria, daca nu altfel, cel putin cu imperturbabila sa indiferenta. Boicotul instinctiv se ridica impotriva istoriei, ce se facea din partea strainilor in preajma noastra. Mandria satului de la se gasi in centrul lumii si al unui destin, ne-a mentinut si ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lasat ispitit si atras in "istoria" facuta de altii peste capul nostru.
LUCIAN BLAGA
5 iunie 1937
(va urma)