VIATA DUPA O OPERATIE PE CREIER. DIANA BADIU (Autoare: Alis Anagnostakis)
Pe Diana am cunoscut-o acum mai multi ani la un curs pe care l-am tinut pentru compania unde lucreaza si mi-a intrat in suflet, cu blandetea si zambetul ei cald. Abia asteptam s-o revad la urmatorul seminar, un an mai tarziu, cand am aflat ca nu va veni si ca trecea prin cea mai grea perioada a vietii ei. Aflase ca are o tumora pe creier si tocmai fusese operata. Am stat cu sufletul la gura pana am aflat ca era bine si am scris, inspirata de povestea ei, un articol despre ce inseamna sa-ti traiesti viata treaz sau adormit si cum avem uneori nevoie de adevarate cutremure in viata noastra pentru a ne trezi. A trecut un an si Diana e bine. Viata ei s-a schimbat si o las pe ea sa va povesteasca cum.

xxx

Randurile de mai jos au inceput sa se scrie singure in mintea mea, acum un an, cand stateam pe un pat de spital si asteptam operatia pe creier la care urma sa fiu supusa in cateva zile. Urmau sa aiba forma unui mesaj de multumire adresat oamenilor frumosi care mi-au fost alaturi intr-o perioada grea a vietii mele si cu care abia asteptam sa ma bucur de momentele frumoase ale vietii mele, care aveau sa urmeze. Pentru ca nu exista niciun dubiu in mintea mea ca totul avea sa decurga bine. Apoi m-am gandit, in momentele de dupa operatie, cand ajunsesem acasa si am cautat infrigurata pe internet informatii despre felul in care m-as putea astepta sa decurga lucrurile, recuperarea, si nu am gasit nimic, sa scriu despre lucrurile la care un pacient s-ar putea astepta dupa o operatie pe creier. Iar apoi, intr-un final, m-am gandit ca as putea sa scriu despre felul in care m-a schimbat aceasta experienta. O sa scriu despre toate cele de mai sus. Nu neaparat in ordinea de mai sus. In cazul meu, a fost vorba despre o tumora pe creier. O sa povestesc ce am constatat eu dupa operatie, cine stie, poate experienta mea o sa fie de folos cuiva care trece prin lucruri similare si nu stie la ce sa se astepte. Atitudinea este foarte importanta. Poate o sa sune ciudat, dar primul lucru pe care l-am facut dupa operatie,in spital, cand am fost capabila sa ma ridic din pat si sa ma duc pana la baie, a fost sa privesc in oglinda fiinta aceea cu capul bandajat, sa-i zambesc si sa-i arat semnul victoriei. Stiam ca am reusit. Un alt sfat foarte important pe care l-am primit de la o femeie deosebita a fost sa nu privesc in jurul meu la ceilalti pacienti, pentru ca fiecare situatie e unica. Am inteles la momentul potrivit cat de mult valora sfatul. Toata experienta mi-a parut ireala - din momentul in care am aflat de tumora si mult timp dupa operatie. M-am convins eu pe mine din primele momente insa ca va fi doar un episod in viata mea, peste care voi trece cu bine, iar apoi imi voi continua viata. Nu am stiut insa cat de important va fi in viata mea. Existenta mea pare sa se imparta in doua, viata mea de dinainte de operatie si viata mea de dupa. Felul in care vad lucrurile e altfel. Dar o sa vorbesc putin mai incolo despre asta. Imediat dupa operatie, am constatat, dupa ce m-am trezit din anestezie, ca mana dreapta imi era inerta. M-am speriat foarte tare, pentru ca aveam zero control asupra ei, insa dupa ce m-a vazut medicul, mi s-a spus ca e din cauza faptului ca am fost legata in timpul operatiei si ca o sa treaca in 3 zile. Trei zile mi s-a parut un termen extrem de lung, avand in vedere starea in care ma aflam. A durat aproape o luna, insa a trecut complet. Refacerea a fost treptata, dupa o saptamana jumatate puteam tine un pix in mana, insa daca as revedea acum semnaturile pe care am fost nevoita sa le dau in acea perioada, probabil nu le-as recunoaste. Apoi, dupa operatie am dormit muuuult. Singurul lucru pe care mi-l doream in zilele de dupa operatie era sa dorm. Si la urma urmei, era o odihna binemeritata, insa in acelasi timp stiam ca e foarte indicat sa ma misc cat mai mult, pentru a grabi recuperarea. Ramasesem cu o amorteala destul de puternica in piciorul stang dupa operatie. Somnul face insa minuni, asa ca m-am bucurat de reprize lungi de somn, desi toata lumea din jurul meu s-a ingrijorat teribil. Senzatia de oboseala de dupa operatie nu seamana cu nimic din ce am experimentat vreodata pana la acest punct. Intamplarea a facut ca exact in acea perioada sa mi se finalizeze dosarul pentru Prima Casa, iar la 3 zile dupa ce ajunsesem acasa (deci cam la o saptamana dupa operatie) sa fiu nevoita sa merg la notar pentru semnarea unor acte. Pot spune cu mana pe inima ca acea ora cat a trebuit sa STAU pe scaun si sa ma uit peste niste documente a fost cea mai obositoare ora a vietii mele. Simplul fapt ca lumea vorbea sau radea in jurul meu ma obosea intr-un mod inexplicabil. Am plecat de acolo COMPLET EPUIZATA, abia capabila sa ma misc. Principala mea grija era daca voi fi in stare sa ma ridic de pe scaun, daca picioarele ma vor ajuta, pentru ca simteam ca exista posibilitatea foarte reala sa cad la pamant in momentul in care voi incerca sa ma ridic. M-am confruntat in acelasi timp cu o senzatie permanenta si foarte puternica de greata. Eram nevoita in acea perioada sa iau niste medicamente foarte puternice (doza a scazut treptat, iar in aproximativ 3-4 luni am incetat complet sa le mai iau). Orice miros, chiar si cele care inainte imi faceau placere, ma sensibiliza teribil. E de la sine inteles ca si pofta mea de mancare era aproape zero, insa eram constienta in tot acest timp ca trebuie sa mananc, pentru ca slabisem aproximativ 5 kg in o saptamana si stiam ca am nevoie sa ma pun pe picioare cat mai repede si sa-mi recapat fortele, daca vreau sa-mi grabesc recuperarea. Asa ca am facut un efort si am mancat, chiar si cand simteam ca acest lucru e un adevarat chin. Orice tip de efort mi s-a parut prea mult in primele zile dupa operatie. Prin efort a se intelege ridicarea unei sticle de jumatate de litru de apa. Cu zilele insa devine mai usor., iar intr-un final lucrurile redevin naturale si normale. Recuperarea o sa dureze. Mult timp. Presupun ca depinde de la caz la caz, este posibil ca lucrurile sa nu mai fie intotdeauna la fel. In cazul meu, dupa un an de la operatie, ma simt mai bine ca oricand. O usoara amorteala mai am chiar si acum in piciorul stang ( cand am intrat in operatie, aveam toata partea stanga amortita, nu puteam merge fara sprijin si abia daca aveam control asupra mainii stangi) , insa am constatat progrese mari in timp. In primele trei luni dupa operatie, imi era imposibil sa conduc, pentru ca nu simteam ambreiajul, insa toate problemele s-au rezolvat ulterior, iar acum sunt aproape ca noua. Imi place uneori sa glumesc, spunand ca poate sunt mai ceva decat noua, pentru ca nimeni nu mi-a putut spune cu exactitate de cand exista tumora sau din ce motiv a aparut, asa ca cine stie, poate a fost acolo chiar de la inceput, iar eu abia acum descopar pentru prima data lumea si viata in calitate de om complet sanatos. Tot in acele zile de inceput (a se intelege primele 3 luni) eram mereu nerabdatoare. Ma intrebam mereu ceva. Cand va fi din nou ca la inceput. Cand o sa ma simt din nou ca inainte. Cand voi putea reveni la munca. Cand imi va creste parul suficient incat sa nu fiu nevoita sa mai port batic. Cand o sa se acopere toate inciziile. Raspunsul e in timp. (Sau cum imi raspundea mereu sora mea, in curand). Toate se rezolva cu rabdare. Nu in zile. Nu in saptamani. Si nu fara efort. La munca am revenit dupa mai bine de 3 luni, cand am simtit ca sunt intr-adevar bine. M-am innebunit singura in primele saptamani la ideea ca poate inciziile nu se vor mai acoperi, ca voi ramane cu urme vizibile, ca nu va mai creste parul in acele zone. Am cautat disperata informatii pe internet, insa nu am gasit nimic concret. Starea de panica a aparut si din cauza ca in zonele respective parul a inceput sa creasca muuuult mai greu. Adica la vreo luna si ceva dupa operatie. A fost o luna si ceva de panica permanenta si de uitat in oglinda probabil de 200 de ori pe zi si analizarea situatiei din toate unghiurile posibile. J) Pot sa confirm 100 % ca incizia s-a acoperit integral, iar la 3 luni dupa operatie eram mandra sa-mi expun noul look lumii. As minti sa spun ca nu am ajuns sa-mi placa parul meu scurt. Initial ma visam cam de 2 ori pe saptamana cu par lung (sau doar cu par J ), insa odata ce parul a inceput sa creasca, mi-a placut sa ma joc cu el, sa incerc lucruri noi, si, de ce nu, sa cad la pace cu el si sa ma bucur de el. Pana la momentul fericit in care m-am putut bucura din nou de par insa, m-am consolat purtand o multime de baticuri colorate si inflorate, pe care incercam sa le asortez cu tinuta zilei. Alte multe lucruri nu aveam oricum de facut in acea perioada. Mii de multumiri surorii mele minunate, care mi-a daruit muuuulte esarfe si mi-a indulcit amarul.Am incercat sa port si peruca, pentru ca in primele momente am avut un soi de teama in suflet, sa nu vad mila in ochii oamenilor. Ma simteam singura pe lume cu problema asta, odata ajunsa acasa. Cat am fost in spital eram ca toti ceilalti, insa odata ajunsa acasa, m-am simtit izolata in problema mea, nestiind cui sa cer o parere sau un sfat in ceea ce priveste procesul luuung de recuperare. Odata vazuta cu peruca pe cap, mai ca m-a pufnit rasul. Am purtat-o fix de doua ori. Primul inconvenient era ca simteam ca iau foc sub ea tot timpul, desi era luna martie, iar al doilea era ca nu mai simteam ca sunt eu. Si apoi mi-am dat seama ca e absurd. Nu era problema mea ce crede lumea. Problema mea era sa ma fac bine cat mai repede. Atat. Si la urma urmei, de ce sa nu pot acel batic cu mandrie ? Era dovada vie ca am razbit si ca am iesit la liman mai puternica. Legat de revenirea la munca, pot adauga ca odata ce am avut din nou activitate, recuperarea s-a produs mult mai repede. Am simtit ca mi-e mai bine intr-un ritm mai accelerat. Mi-a facut bine sa ma aflu din nou intr-un colectiv si alaturi de oameni dragi, care mi-au fost mereu alaturi in aceasta incercare. O alta problema cu care m-am confruntat imediat dupa operatie a fost concentrarea. Era aproape haios cum puteam sa-mi uit ideea de la inceputul propozitiei pana la sfarsit. Pe langa asta, uitam mai tot. De exemplu, desi avusesem niste oameni in vizita care adusesera un buchet de flori si (din spusele mamei, chiar exclamasem ca sunt foarte frumoase), a doua zi am intrebat de la cine sunt florile. E doar un exemplu din multele pe care le-as putea da. M-am intrebat din nou la momentul respectiv daca e cazul sa ma panichez, daca o fi vreun efect permanent al operatiei. Nu am gasit atunci nicaieri un raspuns, insa pot raspunde acum din experienta personala : NU si NU. Problema a disparut complet dupa o vreme, se pare ca a fost un doar effect secundar de scurta durata (nu stiu daca al operatiei sau al medicamentatiei de dupa, important este ca a trecut. Presupun ca exista si posibilitatea ca locul operatiei sa doara. Ce pot eu sa spun e ca, personal, nu am avut nici cea mai mica durere. Nu stiu daca am fost eu norocoasa sau nu, insa chiar nu a durut nimic dupa. Singura senzatie neplacuta de care imi aduc aminte este ca, la orice mic efort, la inceput simteam ca-mi zvacneste locul operatiei. Si asta a incetat dupa cateva saptamani. Esential a fost sa am pe cineva care sa aiba grija de mine. Am trecut prin experienta aceasta la 30 de ani si am avut nevoie de mama in aceasta perioada mai mult ca oricand. J Era exclus sa ma descurc singura. Important e ca am incercat s-o fac destul de repede. La vreo doua saptamani dupa operatie, am iesit pentru prima data din casa neinsotita. A fost o adevarata victorie ! Prima data cand am intrat intr-un magazin dupa operatie a fost o adevarata sarbatoare ! Eram din nou parte a lumii, ce lucru minunat ! Faceam un lucru atat de simplu, iar pentru mine era cel mai frumos lucru din lume. Oamenii din jurul meu au fost surprinzatori. Fiecare a reactionat cum a stiut mai bine. Unii au reactionat intr-un ton grav, altii au incercat sa ma incurajeze cu glume si cu planuri pe care si le-au facut cu mine pentru perioada de dupa operatie. Pe cei mai multi i-am incurajat eu. Cel mai important e ca am simtit multa caldura si sprijin. Iar probabil unul din cele mai frumoase lucruri e ca in acele momente, de dinainte si de dupa operatie, lucrurile nesemnificative mi-au aparut intr-adevar nesemnificative, iar lucrurile care contau s-au conturat mai bine ca oricand. E un sentiment pe care l-am primit cu bucurie si pe care incerc sa-l pastrez cu mine in fiecare zi. Acum, la un an dupa operatie, pot sa spun sincer ca viata mea e mult mai frumoasa. A trecut peste mine un an cu bune si cu rele. Am plans, insa am si ras. Am luat decizii bune, insa si decizii proaste. Mi s-au intamplat lucruri frumoase si mai putin frumoase. M-am intristat si m-am bucurat. Dar invat cu fiecare clipa sa ma bucur si de zilele cu ploaie. Ma uit in jurul meu si constat cu fericire ca am foarte multi oameni frumosi in preajma. Cel mai dureros a fost sa-mi vad familia ca sufera. Cel mai frumos a fost insa sa inteleg, poate pentru prima data cu adevarat, ce inseamna iubire neconditionata. Poate unul din cele mai frumoase daruri pe care experienta aceasta mi le-a oferit a fost sa vad, cu adevarat sa vad, ce familie minunata am. Ce om deosebit e sora mea. Nu o sa le pot multumi niciodata pentru tot ceea ce sunt. Si pentru tot ceea ce fac pentru mine. O bucurie a fost si sa vad ce oameni extraordinari au intrat in viata mea exact atunci cand aveam cea mai mare nevoie de ei. Oameni care m-au convins ca nimic nu e intamplator in lume. Exista doua femei absolut minunate in viata mea, carora am acum ocazia sa le multumesc pentru faptul ca au stiut sa ma tina de mana atunci cand am avut nevoie mai mult si care m-au indrumat in directia buna, atunci cand nu stiam incotro sa o apuc. Andreea Dan si Cristina Cosmina Tatu, pot sa spun cu toata sinceritatea ca lumea e un loc mult mai bun datorita voua. Lumea mea cu siguranta e cu mult mai buna si mai fericita. Dupa cum ii spuneam lui Alis acum un an, aceasta experienta a fost cel mai rau, insa si cel mai bun lucru din viata mea. Acum stiu cat sunt de norocoasa si cat de pretioasa e fiecare clipa. Am invatat atunci sa fiu recunoscatoare pentru fiecare clipa din viata mea. Chiar si pentru cele de tristete. A fost o lectie invatata greu, inca mai invat si inca viata imi mai ofera lectii, dar ce lucru minunat e ca sunt aici si ca le pot invata!

(Sursa: alisanagnostakis.com)