Editorial A.M Press: Biserica din noi (Autor: Lucian Avramescu)
Am iesit, duminica dimineata, cu doamna mea, la sugestia ei, sa facem un pas prin Manastirea Cernica. Vad, de obicei, in tara sau strainatate, bisericile sau alte lacasuri de cult, ca pe monumente istorice si de arta, atent la detalii de arhitectura si dezgropand din memorie, date culturale pe care le-am dobandit din lecturi. Nu-mi place la Cernica, am zis, poate mergem la Pasarea, unde o strabunica de tata a fost stareta, dar murind toti ai mei, nu-i stiu numele de calugarita. Tata ii spunea, evocand-o, Mimaia, femeie in straie negre, inalta si uscata. Hai la Cernica, a insistat doamna mea, cu toate ca stie doua din motivele care ma fac sa trec nu foarte incantat pe aici. Acum cativa ani am asistat, fara voie, in parcarea din incinta, pe malul lacului, la sfintirea unor limuzine. Cativa indivizi grasi plateau un popa la fel de gras, sa le dea cu sfintenie volanul, rotile, frana. Baga si-n portbagaj! - a ordonat unul cu camasa descheiata pe burta, iar omul bisericii a executat, mai ales ca proprietarul ii impodobea anteriul cu sute la fiecare sfintire de componente. A doua intamplare pe care o asez in galeria nedumeririlor scarboase din lumea asta e legata de Arghezi, fost diacon la Manastirea Cernica. Staretul de la Crasna, parintele Nicodim, mi-a povestit nu cu multa vreme in urma cum a parasit Tudor Arghezi viata monahala. La Cernica, in biserica principala, in corul alcatuit din vocile iesite de sub sutane, glasul lui Arghezi nu se prea auzea. Ma, s-a rastit la el, arhiereul cu cel mai inalt grad, stapanind patriarhal tot Baraganul nostru de biserici, chinovii si manastiri, tu n-ai glas? Ba da, a raspuns timid Arghezi, care avea intr-adevar o voce mai stinsa, dar nu pot canta mai tare. Ia scoate, ma, limba! Supusul ierarhiei, in persoana unuia dintre cei mai iscusiti manuitori in scris ai limbii romane, a executat comanda, prilej cu care sfinta sa arhiereasca i-a trantit un scuipat in gura, cu consistenta unei flegme. Din clipa aceea, Tudor Arghezi a abandonat biserica - nu si pe Dumnezeu, pe care l-a slavit in felul lui - si s-a consacrat scrisului, devenind o creasta a Bucegilor faptuitorilor de slove aurite. La Cernica, azi, am platit un acatist, scris de consoarta, pentru sanatatea tuturor celor vii din neamul meu si al ei, trecand acolo, frati, surori, veri care ma urasc, fiindca - zice ea - e bine sa te rogi si pentru cei care-ti sunt potrivnici si te dusmanesc. Am platit pentru ca lista de prenume sa fie citita 50 de zile la rand, timp suficient, sper, pentru a birui pizme si a aduce sanatate, daca nu mie, macar dusmanilor. La icoane am stat putin, iar slujba am ascultat-o din curte, pe o banca din vecinatatea unui cires cu o uriasa bogatie de fructe verzi, ca niste margele. Am pus apoi lumanari. Eu la morti, ea la vii. Mortii sunt mai numerosi ca viii. Manastirea Cernica e plina de inscriptii cu ce sa nu faci. Dar are in aer si-n cer o lumina care mi-a patruns in suflet, a umblat pe fruntea mea si mi-a mangaiat-o, a stins, ca pe lumanari, interogatii, m-a indepartat de nelinistile apasatoare. Spre deosebire de alte dati, lumea era mai putina, credinciosii mai rari, iar sfintirea limuzinelor de lux nu era programata azi.

(Sursa: ampress.ro)