Aricii lui Schopenhauer sau dilema intimitatii (Autoare: Miruna Stanculescu)
E clar ca este nevoie de o minte luminata pentru a putea produce o metafora simpla, intuitiva si graitoare. De aia, vorba unui om celebru si in viata, nu putem toti asculta Schopenhauer. Care Schopenhauer obisnuia sa spuna ca relatiile dintre oameni seamana cu cele dintre arici. Care arici au, iarna, o dilema. Au nevoie sa se incalzeasca stand impreuna, dar daca se aproprie se inteapa unul pe altul. Totusi, daca se indeparteaza, ingheata. Asa ca fiecare arici are nevoie sa calculeze care este gradul de apropiere care ofera caldura suficienta si o durere suportabila. Si ziceti voi ca nu descrie, simplu si perfect, relatiile dintre oameni. Metafora a fost suficient de puternica incat sa fie preluata de Freud, la propriu si la figurat, de vreme ce in 1909 declara ca se duce in America pentru a vedea un arici salbatic si a tine conferinte. Dincolo de istoricul metaforei si de maiestria lui Schopenhauer, dilema intimitatii ne da de furca zdravan. Frica de a fi ranit se lupta constant cu nevoia acuta de intimitate si, implicit, apropiere. Oamenii cei mai apropiati sunt cei care au potentialul de a te face sa suferi. Dar oare singuratatea merita lipsa durerii? Dilema dintre apropriere si posibilitatea suferintei ne face sa intram intr-un soi de dualitate emotionala - ori de cate ori cineva ne atrage, ne si sperie. Atractia declaseaza activarea tuturor vulnerabilitatilor iar anxietatea pune la bataie toate mecanismele de aparare. Atunci cand castiga dorinta de apropiere, reusim sa lasam vulnerabilitatile la vedere. Atunci cand anxietatea e campionul, mecanismele de aparare vor fi cele vizibile. Asa putem ajunge in situatia in care suntem distanti ori ironici tocmai cu cei care ne atrag cel mai mult sau in cea in care ne implicam in relatii cu persoane care ne resping (fizic sau emotional). La fel, de fiecare data cand ne indepartam de persoanele pe care le iubim, e un semn ca in dilema dintre intimitate si anxietate, castiga cea din urma. Apropierea ne face susceptibili la ranire. Odata ce inveti sa iubesti pe cineva, nu exista nicio garantie ca nu va pleca din viata ta. Odata ce lasi sa se vada cu adevarat cine esti, nu exista nicio garantie ca vei fi acceptat. In mod ironic, singuratatea poate parea mai sigura, mai ales daca reusesti sa faci alegeri care sa iti dea iluzia ca esti totusi cu cineva. Dar oare, merita sa nu vezi oceanul pentru ca exista posibilitatea unui tsunami? Sa nu vezi lumea de la etajul cel mai de sus pentru ca exista posibilitatea unui cutremur? Sa nu iubesti pentru ca ai putea fi parasit? Sa nu lasi sa se vada cine esti pentru ca ai putea fi respins? O replica dintr-un film oarecare spunea ca daca te uiti in urma la ultimul an de viata si nu iti aduci aminte de ceea ce te-a facut sa razi sau sa plangi, inseamna ca ai pierdut un an. Intimitatea este un act de curaj. Implica autodezvaluire si acceptarea faptului ca o persoana pe care nu o poti controla devine importanta pentru tine. Te forteaza sa investesti in relatie stiind ca poti pierde oricand. Te impinge sa te arati cu sufletul pe fata, stiind ca asta te lasa fara aparare in fata respingerii. Intimitatea, adica a fi cu adevarat apropiat de cineva, merita asumarea riscului de a fi ranit.

(Sursa: mirunastanculescu.ro)