De ce trebuie sa merg la Biserica daca il am pe Dumnezeu in suflet?
Fiecare dintre noi are cunostinte sau chiar rude care privesc cu nedumerire faptul ca mergem la biserica. Pe chipul lor se vede o profunda neintelegere si uneori indignare care se exprima din cand in cand prin cuvinte de genul:
- Hai sa zicem ca ti-ai facut o pasiune din credinta - fie. Dar ce rost are sa mergi la biserica, sa pierzi atata timp si sa risipesti atatea eforturi? Sunt si eu credincioasa, rugaciunile le fac insa in suflet. Dumnezeu este in sufletul meu si nu am nevoie de nici un ritual exterior. Aminteste-ti ce a spus nu demult un comedian: Ca sa comunic cu Dumnezeu eu n-am nevoie de nici un intermediar!
Cum poate fi explicat acestor oameni comportamentul nostru? Ca de obicei, exista doua modalitati: atacul si apararea. Nu este dificil sa formulezi o critica la adresa unei asemenea filosofii existentiale. In cele din urma, e suficient sa ai putin bun simt ca sa-ti dai seama ca societatea in care mascaricii (in limbajul de azi - comedianii, comicii ) sunt luati drept experti in domeniul teologiei si al vietii spirituale este grav bolnava. Boala ei consta pe putin in pierderea simtului umorului: societatea nu mai este capabila sa rada de faptul ca un bufon se urca la amvonul propovaduirii, in societatea de azi se considera drept serios un lucru de care faceau haz stramosii nostri la lasata secului. Nu merita luata in serios nici declaratia ferma a crestinilor nostri nebisericosi ca L-ar avea pe Dumnezeu in suflet. E drept, o astfel de stare constituie supremul ideal al vietii spirituale. E ceea ce dorea pentru noi Apostolul Pavel:
- O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi (Gal. 4, 19); Sa va daruiasca, sa fiti puternic intariti, prin Duhul Sau, in omul dinauntru, si Hristos sa Se salasluiasca, prin credinta, in inimile voastre (Ef. 3, 16-17).
Daca aceste cuvinte: Dumnezeu e in inima mea, ar fi fost rostite de Sfantul Serafim din Sarov, ele ar fi avut o anumita greutate, intrucat ar fi fost expresia sincera a urmarilor nevointei lui. Atunci cand un pustnic spune ca a deprins rugaciunea launtrica necurmata si de aceea distanta pana la biserica la care merge foarte rar nu i se mai pare a fi mare - cuvintele rostite de el au, de asemenea, o justificare deplina.

(Sursa: crestinortodox.ro)