AMOSNEWS: Mostenitorii Revolutiei (Autor: Octavian ANDRONIC)
Aceasta aniversare a Revolutiei Romane a fost, iata, mai putin agitata decat au sperat unii sau decat s-au temut altii. Pana acum, fiecare sfarsit de an marca, aproape dramatic, cresterea tensiunilor sociale si politice pana la un punct de fierbere ce ameninta sa repete, cu consecinte neclare, experienta din '89. Motivul principal: revendicarea mostenirii Revolutiei romane. Patrimoniul Revolutiei este unic. Valoarea sa reala este greu de estimat si pluteste pe undeva intre absolut si zero. Intre eveniment epocal si inscenare. Intre insurgenta si farsa. Dar, in randul celor care o recunosc si sunt dispusi sa e evalueze, exista mai multe curente, fiecare revendicandu-si, in exclusivitate, beneficiile ei. Sunt, mai intai, luptatorii. Cei autentici si cei care au mimat, cu talent, participarea. Sunt cateva varfuri adevarate, care intr-un moment in care soarta a ceea ce avea sa se numeasca Revolutie nu era nici pe departe hotarata, n-au stat sa puna in calcul ce s-ar intampla daca. Este un Nica Leon - in Piata Palatului, un Dan Iosif si un Dumitru Dinca - in Piata Universitatii. Poate si un Petre Roman, de ce nu? Acestia s-au aflat acolo, cu pieptul gol, au simtit suflul rece al mortii si muscatura fierbinte a glontului. Ei si numai ei au primul drept de succesiune la imparteala mostenirii. A certificatelor. A buticurilor. Sunt, apoi, nu mai putin decat primii, miile, zecile de mii de necunoscuti, de nenumiti, care, in dimineata lui 22, s-au indreptat ca un val viu strangand in cercul necrutator al numarului lor epicentrul Puterii Raului, silind-o sa accepte verdictul istoriei. Si ei au dreptul la o parte din mostenirea pe care n-au revendicat-o niciodata, pentru care nu s-au inscris pe liste, n-au adus martori, nu s-au batut cu pumnii in piept. Au ramas ceea ce erau, infruntand din nou viata, nu diferita de cea pe care o dusesera dar cu o bruma de speranta. La care isi castigasera ei insisi dreptul. Mai sunt cei care au realizat ca vidul de putere trebuie acoperit, pentru ca intregul edificiu sa nu se prabuseasca. Un evantai larg: fosti nomenclaturisti, indepartati de la putere, disidenti mai mult sau mai putin vopsiti, constiinte autentice (mai putine), aventurieri, arivisti pentru care intrarea intr-un sediu, impinsi de val, insemna suprema confirmare. Dintre acestia s-a ales, pe principiile clasice ale luptei pentru putere primul nucleu, din care aveau sa se dezvolte structurile viitoare. In bucuria si buimaceala generala nimeni nu i-a contestat. Procesul acesta avea sa se declanseze mai tarziu. Vine la rand cea de-a doua categorie de luptatori. Cei care au aparat Revolutia si cladirile ei impotriva unui inamic necunoscut. Cei care, cu mana pe arma, au tras, omorand si murind fara sa stie prea clar de ce. Care au ramas cu infirmitati pe viata sau cu nostalgia - pe acelasi termen - a orelor astrale in care au fost Dumnezei si Diavoli. Intra aici, intr-o tragica devalmasie, eroii in uniforme, care s-au luptat intre ei, considerandu-se cu totii eroi si considerandu-i pe toti ceilalti inamici. Teroristi. Si, iata, la sfarsit, garnitura aparatorilor revolutiei furate. Cei carora li s-a parut ca idealurile revolutionare au fost tradate si ca lor le revine sarcina de a le restitui celor multi. Fenomenul Piata Universitatii a reunit o densitate atat de mare de revolutionari, din etapa a-II-a, incat multa vreme el a putut fi cu greu catalogat. Intelectuali intransigenti, disidenti de profesie, fosti activisti reconvertiti peste noapte la democratie: aventurieri, naivi, insetati de absolut, manipulatori si profitori politici - s-au intalnit cu totii pe coarda revendicarilor totale. Aici a fost montata borna kilometrului zero al adevaratei revolutii anticomuniste. Ai carei exponenti si infaptuitori erau ei. Cat de anticomunista a fost revolutia? E greu de stabilit cu exactitate. Prea putin la inceput - cand era greu de crezut ca sistemul, ce parea a fi fost un blestem pentru vecie, ar fi putut fi inlaturat. Revolta populara era in primul rand anticeausista si de aceea, printre primii lideri s-au numarat cei care i se opusesera, intr-un fel sau altul lui Ceausescu din interior. Adevaratul inceput al campaniei anticomuniste l-a declansat, in martie, punctul 8 de la Timisoara, si el devenea varful de lance al ofensivei celor care pierdusera primul tren in accesul la fraiele puterii. Piata Universitatii a fost creuzetul in care s-a dat forma si impact acestui demers. Disputa dintre cripto-comunism si anticomunism a fost si este, mai degraba, o lupta intre doua tabere, pentru putere, decat o disputa ideologica, si faptul ca balanta a inclinat in prima faza in favoarea primilor dovedeste doar ca societatea romaneasca nu era pregatita, la acea ora, pentru schimbarile profunde, neasteptate si necunoscute pe care le-ar fi necesitat implementarea unui anticomunism esential. Ca se refuza - instinctiv - un 23 august pe dos, cu aceleasi metode si cu aceeasi eficienta, pe care le-a relevat istoria. Lupta pentru putere este o constanta a oricarei evolutii politice. Si a oricarei revolutii. Ea se consuma sub ochii nostri si opune, deocamdata, pe o parte a mostenitorilor Revolutiei - cea privilegiata de experimentul urnelor - celorlalte parti. In arborele genealogic al momentului 22 Decembrie exista la aceasta ora ramuri puternice, crengi, crengute si frunze in bataia vantului. Roadele pe care le da pomul sunt putine, mici si acre. Le culeg cei care ajung la ele. Feluritele altoiri n-au prins inca, mai ales atat timp cat solul pe care creste nu a fost hranit decat cu sangele celor care au murit fara sa stie de ce.