Asociatia pentru Studiul Fenomenelor Aerospatiale Neidentificate (ASFAN Romania): Cum trebuie gandit fenomenul OZN (Autor: Dan D. Farcas)
In Stiinta si Tehnica, martie 2016, a fost publicat articolul cu titlul: Cunoasterea, felinarul si elefantul care invita la o intelegere mai larga a multor fenomene, inclusiv OZN, si la o mai buna adecvare a instrumentelor de abordare. Reproducem aici acest text metodologic important.
O celebra afirmatie a geneticianului J.B.S. Haldane (atribuita si astrofizicianului Arthur S. Eddington) spune urmatoarele:
- Universul nu numai ca este mai straniu decat presupunem, ci este chiar mai straniu decat am fi in stare sa presupunem.
Omul incearca sa cunoasca acest Univers prin simturile sale, limitate biologic, prelungite cu instrumente limitate tehnic, ca si prin cuvinte, operatii matematice si logice, ori prin teorii, toate limitate, atat de mintea noastra, cat si, mai ales, cultural. Vorbim adesea de fapte, convinsi ca percepem realitatea asa cum e ea. Adevarul este ca o percepem asa cum ne-o filtreaza niste sabloane extrem de rigide ale mintii. O parte dintre acestea se fixeaza chiar in primele luni de viata, prin efectul de imprinting, iar efectele sale sunt greu sau imposibil de inlaturat in restul vietii. Studiind fenomenul, niste biologi au inchis cateva pisicute, care inca nu facusera ochi, in cutii vopsite pe dinauntru cu dungi verticale sau dungi orizontale. Dupa ce au crescut si li s-a dat drumul, felinele au fost incapabile sa mai inteleaga din lumea inconjuratoare altceva decat ceea ce semana cu dungile intre care au crescut. Exemplele pot continua. Niciun om nu este ferit de efectul de imprinting. Psihologii au aratat ca hipnoza culturala ne poate face psihic orbi la anumite aspecte ale realitatii, filtrand ce vedem si ce nu; iar in mijlocul aceleiasi culturi, toti oamenii pot suferi de un acelasi tip de orbire. Noi nu privim pur si simplu cele din jurul nostru, ci mai ales recunoastem. Si recunoastem ceea ce avem deja in memorie. Este ca si cum in mintea noastra am avea niste cutii, iar ceea ce vedem trebuie sa cada intr-o cutie sau intr-alta. Daca, de pilda, o persoana religiosa va vedea plutind in aer o entitate cu forma oarecum umana, el nu va avea alta cutie decat aceea de inger. Dar, odata ce fiinta perceputa va cadea in aceasta cutie, ea va primi automat toate atributele corespunzatoare. Omul nostru va vedea imediat si aripile. Iar odata perceput cuvantul aripa (cu cutia corespunzatoare) procesul se va repeta si martorul va vedea si penele s.a.m.d. In acest proces intervin si alte filtre: faptul ca omul nostru stie, din scoala, ca levitatia nu exista, va elimina aceasta optiune; in schimb nu va avea nicio problema sa accepte un inger in zbor, intrucat aceasta corespunde religiei sale. Pe un alt meridian, filtrele mintii vor genera insa cu totul alte viziuni. De pilda, un chinez ar putea spune, pentru acelasi exemplu, ca a vazut zburand un dragon cu solzii lucitori. Astfel de mecanisme, ca si altele mult mai complicate, intre care taboo-uri subconstiente sau ceea psihologii cunosc sub numele de amintiri paravan, inlocuind memoria unei situatii stanjenitoare cu una acceptabila, pot falsifica adesea complet cele percepute. Dar lucrurile nu se opresc aici. Oamenii obisnuiesc sa-si organizeze faptele memorate, punandu-le sub capacul unor teorii care sa le explice si care sa poata, pe aceasta, baza sa prezica si situatii inca neconstatate. Iar in drumul spre aceste teorii, au loc alti pasi, care ne indeparteaza inca si mai mult de realitate. Un numar potential infinit de situatii le clasificam cu ajutorul unui numar finit de cuvinte, precum in patul lui Procust. Mai incercam sa si cuantificam faptele, pentru a putea aplica logica si matematica. Pe langa nenumaratele avantaje obtinute astfel, nu trebuie sa uitam nici reversul medaliei. Ajunge sa spun ca 1+1=2 nu este aproape niciodata valabil 100% in realitate. Un mar mare si sanatos plus unul mic si paduret (sau stricat) fac doua mere? Or nu exista doua mere identice! Dar exista chiar si situatii in care matematica este incapabila sa descrie realitatea, cum ar fi inductia completa, aplicata situatiilor descrise in paradoxul plesuvului. Nu exista cuvinte sa descrie beneficiile pe care stiinta le-a adus omenirii. Nu trebuie sa pierdem insa din vedere ca si metoda stiintifica aduce noi constrangeri. Ea nu admite ca reale decat adevarurile care persista in timp, sunt verificabile de orice doritor, eventual printr-un experiment, cerand uneori ca observatiile sa fie si cuantificabile. Dar exista in jurul nostru o multime de fenomene care nu indeplinesc aceste conditii. Intuitia, creatia autentica, imprevizibila, decizia bazata pe liber arbitru etc. fac adesea ca in activitatile umane un adevar valabil azi sa nu mai ramana valabil si maine. Apoi, nu putem inca aduce in laborator trairile proprii, gandurile constiente si cu atat mai putin procesele mentale inconstiente (chiar daca unele vor putea fi inregistrate, intr-un viitor oarecare). Dar nu pot fi aduse in laborator, sau observate de orice doritor, nici fenomenele rare, care nu apar la comanda, ca sa nu mai vorbim de problemele fundamentale ontologice (de pilda, daca traim sau nu intr-o realitate virtuala, ori existenta Divinitatii), sau de cele gnoseologice (cum ar fi infinitatea procesului cunoasterii). In ciuda limitarilor mentionate mai sus, stiinta pretinde totusi, adesea, ca este singura metoda valabila in cunoasterea adevarurilor lumii materiale. Aceasta prejudecata poate fi ilustrata printr-o veche si binecunoscuta anecdota: In miez de noapte, un om beat umbla in patru labe in jurul unui felinar. La interpelarea politistului, raspunde ca-si cauta cheile. Cauta amandoi un timp, fara succes. Politistul intreaba atunci daca e sigur ca si-a pierdut cheile aici.
- Nu, suna raspunsul, mi-am pierdut cheile undeva pe drum.
- Atunci de ce le cauti aici?
- Pentru ca aici se vede mult mai bine.
In acelasi mod, stiinta, afectata de acest efect de felinar, cerceteaza doar in zona fenomenelor observabile, experimentale, constante in timp s.a.m.d., desi s-ar putea ca unele chei foarte importante pentru omenire sa se gaseasca undeva in alta parte. Rau este ca uneori, confruntata cu fapte pe care nu le poate aborda cu metoda sa, stiinta nu spune: imi cer scuze, dar nu sunt competent sa studiez asta, ci prefera sa lase impresia ca acele fapte nici nu exista, deci ca este real doar ceea ce se afla sub felinarul sau, expediind orice altceva cu expresia: Asta nu poate exista, deci asta nu exista, deci te rog nu ma plictisi cu asa-zise fapte, intocmai ca intr-o alta anecdota, cea cu taranul care a vazut pentru prima oara in viata o girafa si a decretat: Nu, acest animal nu exista. Stiinta vorbeste uneori de legile naturii. Adevarul e ca noi nu cunoastem niciuna dintre legitatile dupa care functioneaza realitatea ci doar niste legi omenesti care le aproximeaza, cele ale lui Newton, Maxwell, Einstein s.a.m.d. Iar oricare dintre aceste legi se poate intalni cu situatii in care nu mai este valabila (fiind falsificabila, conform termenului propus de epistemologul Karl Popper). Deci propozitiile de tipul S-a demonstrat stiintific ca X nu poate exista nu au niciun fundament logic. In concluzie, nu este corect sa maturam sub covor o observatie pentru care nu avem pe moment o explicatie, doar pentru ca asa ceva nu e posibil. Rational este sa o retinem, cu prudenta necesara, ca o marturie a unor fenomene iesite din comun, chiar daca deocamdata ar putea fi hazardat sa ne lansam in explicatii.Un exemplu pentru ceea ce nu se afla sub felinarul stiintei este fenomenul OZN. Presupusele rapiri raportate nu pot fi aduse in laborator, nici nu poate fi prezentat un OZN, la comanda, oricarui sceptic. Dar fenomenul exista. Singura cale spre adevar in acest caz este ca ufologia sa adune cat mai multe marturii credibile si sa aplice asupra lor studii statistice, prin care sa incerce sa dezbrace perceptia primara a celor observate de numeroasele valuri asezate asupra ei, chiar daca acest lucru e practic imposibil pana la capat. Un specialist care s-a implicat intr-un astfel de studiu, la sfarsitul secolului trecut, a fost John Mack, psihiatru si profesor la Universitatea Harvard. El a examinat 70-80 de persoane care pretindeau ca au suferit rapiri OZN, gasindu-le normale, sanatoase si bine incadrate social. Ceea ce l-a surprins a fost ca oameni din tari diferite, culturi si religii diferite, cu pregatiri si ocupatii diferite, au relatat o aceeasi istorie, cu aceleasi zeci de detalii, in ciuda faptului ca respectivii nu s-au cunoscut si nu au frecventat literatura consacrata domeniului. In astfel de cazuri, statistica ne invata ca nu mai putem vorbi de fantezii si de pure coincidente, ci de un fenomen real, pe care, desi poate nu-l intelegem inca, nu avem dreptul sa-l maturam sub covor.
John Mack a fost prieten de familie cu Thomas Kuhn, unul dintre cei mai importanti filosofi ai stiintei din secolul XX. Acesta i-a spus, la un moment dat:
- Paradigma stiintifica occidentala a ajuns sa-si asume rigiditatea unei teologii, si acest sistem de credinte a fost tinut in loc de structurile, categoriile si polaritatile limbajului, cum ar fi: real/ireal, exista/nu exista, obiectiv/subiectiv, intrapsihic/lumea externa, ori s-a intamplat / nu s-a intamplat.
Kuhn i-a sugerat lui Mack sa colecteze pur si simplu informatii brute, fara a tine cont daca acestea se potrivesc sau nu cu o anumita viziune particulara asupra lumii.(v. John Mack, Abduction, Ballantine Books,1995, p.8). Dar cel ce studiaza atent fenomenul OZN, va mai avea surpriza sa descopere ca diversele marturii contin si aspecte care ne conduc spre domenii spirituale, spre experiente extracorporale, clarviziune, informatii dintr-o memorie aflata in afara noastra, spre fiinte mitice cum ar fi ielele sau zburatorii, ori spre aparitii religioase precum ingerii si chiar Divinitatea. Pur si simplu nu poti trasa o granita. O experienta OZN este oricand susceptibila sa contina si elemente de acest tip. Constatarea este valabila peste tot in lume si am remarcat-o si la mai multe cazuri din Romania pe care le-am examinat personal. In incercarea noastra de a intelege ce anume se afla indaratul fenomenului OZN, ca si al fenomenelor asociate, am sentimentul ca ne gasim in situatia celor 6(sau 7) orbi care - asa cum spune o foarte cunoscuta parabola, provenind din India antica - pipaiau un elefant, dorind sa vada cu ce anume au de-a face. Primul orb, venind din lateral, a spus:
- Elefantul este un perete.
Cel de-al doilea, apucand trompa, a zis:
- Elefantul este un fel de sarpe.
Cel de-al treilea, pipaind coltii, l-a contrazis:
- Elefantul este ascutit ca o sulita.
- Elefantul seamana cu o franghie, a spus cel ce pusese mana pe coada.
Cel de-al cincilea, apucand urechea, era sigur ca:
- Elefantul seamana cu un evantai.
Al saselea, care a imbratisat un picior, a exclamat convins si dispretuitor:
- Nici vorba! Elefantul este exact ca un trunchi de copac.
S-au certat aprig. Fiecare o tinea pe a lui, fiecare stia ca are dreptate si nu admitea ca altul, care spunea cu totul altceva, ar putea avea dreptate si el. Sunt mai multe invataminte in aceasta parabola. Cei mai multi oameni ignora limitele pe care le-am mentionat la inceputul acestui articol, limite care ne fac orbi in multe privinte. Multi cred ca dispun de cai prin care pot cunoaste lumea nemijlocit, in toate detaliile ei. Si cainele meu este multumit de nivelul la care intelege lumea inconjuratoare si nu crede ca ar exista si altceva in afara lucrurilor pe care le poate pricepe. O furnica sau un vultur pot cunoaste si ele realitatea, dar la modul unei furnici, sau al unui vultur. Cat despre noi, eu nu cred ca omenirea reprezinta neaparat varful inteligentelor posibile din Univers. De fapt, stiinta, religiile, folclorul, parapsihologia, ufologia etc. pipaie, aidoma orbilor din parabola, acest imens necunoscut numit realitate; fiecare isi sustine adevarurile si neaga adesea adevarurile celorlalti. Pentru a depasi aceasta marginire, ar trebui sa acceptam, inainte de toate, ca fiecare dintre noi isi poate avea adevarul sau, bazat adesea pe metode respectabile, demult incercate si verificate. Dar oricat am fi de siguri de adevarul nostru, oricata autoritate ar exista in spatele lui, nu e bine sa fim convinsi ca el este si adevarul ultim, pe care eventual sa-l si opunem altor opinii. Solutia inteleapta este sa ne recunoastem limitele, sa nu negam ci sa ascultam si sa respectam adevarurile celorlalti (in masura in care ele nu pot fi respinse prin fapte unanim acceptate) si sa ne deschidem dialogului. E singura cale care mentine speranta de a scoate la iveala un adevar mai inalt, aflat dincolo de viziunile parohiale actuale.

Sursa: asfan.ro