Fostul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu, publica pe blog interventia sa la reuniunea de la Izmir a Forumului Economic Eurasiatic, din 12 Aprilie 2012.

Vreau sa incep prin a transmite felicitarile mele organizatorilor summitului, care a ajuns la a cincisprezecea editie, un moment aniversar pe care il salutam. Este expresia preocuparilor Turciei, a liderilor ei, si a poporului turc, de a se afirma in aceasta lume aflata in plin proces de globalizare. Turcia este printre tarile care au traversat criza fara multe probleme, si au avut in toti acesti ani crestere economica viguroasa.
Da, putem vorbi despre un miracol turc. Dar el nu are nimic miraculos: este vorba despre multa munca, de valorificarea inteligenta a avantajelor competitive si a pozitiei geo-politice a Turciei, de existenta unui proiect de dezvoltare pe termen lung, pentru care s-au asigurat si surse credibile si coerente de finantare.
Turcia s-a aflat intr-un moment fast al existentei ei, intr-o conjunctura favorabila. In decursul istoriei, fiecare dintre tarile noastre au cunoscut astfel de momente. Important ar fi ca, folosind inteligent aceste momente faste, sa facem ireversibile schimbarile economice si sociale, si in primul rand sa combatem saracia, sa reducem polarizarea sociala, sa asiguram un minim de normalitate pentru toti cetatenii tarilor noastre.
Din pacate, desi lumea, luata in ansamblul ei, este mai bogata ca oricand, foametea, saracia, somajul sunt mai prezente ca oricand. Este banal sa spui "globalizarea are si castigatori, si perdanti". Este o constatare, care, daca nu este urmata de actiuni concrete, si conjugate, din partea tuturor natiunilor, intr-un efort conjugat, ramane doar o constatare, si va suna mereu ca o scuza pentru inactiune.
La inceputul anilor 2000 am participat la summiturile ONU dedicate dezvoltarii durabile si protectiei mediului. Ma tem ca obiectivele, generoase si ambitioase, ale celor doua actiuni, aflate sub egida ONU, nu au fost, si nici nu vor fi atinse. Mai mult, pe fondul crizei, tarile donatoare, cu exceptia unor tari precum Norvegia si alte state din nordul Europei, nu si-au atins obiectivul de a dedica 0,7% din PIB ajutorului international pentru dezvoltare. Mai mult, el a scazut.
Aceste obiective de dezvoltare aveau la baza o ipoteza: aceea ca procesul de globalizare este un instrument al dezvoltarii tuturor natiunilor participante. Realitatea a dovedit contrariul: globalizarea a accentuat disparitatile de dezvoltare, a dus la o polarizare a veniturilor la nivel global, si, ceea ce este absolut neasteptat, a produs pungi de saracie in chiar inima sistemului economic global in tarile dezvoltate din Occidentul european, din SUA si din Japonia. Pe de alta parte ne amagim spunand ca dezvoltarea extrem de rapida a unor tari precum China si India a generat un proces de reducere a saraciei si de formare a unei clase de mijloc in aceste tari. Lucrurile sunt extrem de fragile, iar saracia un fenomen extrem de complex, care cere mai mult decat un loc de munca prost platit pentru a fi combatuta.
De altminteri fenomenul determinant al ultimelor doua decenii in materie este saracia din munca. Sub pretextul globalizarii s-au desfiintat locuri de munca bine platite, care cereau o calificare inalta, si au fost inlocuite, cand au fost inlocuite, de altele prost platite si care implica o slaba calificare a fortei de munca. Mai mult, in goana sa dupa maximizarea profitului, capitalul a inlocuit, oricand si oriunde a fost posibil, omul cu automate programabile.
Daca ne uitam doar la SUA, care si-a revenit din criza si a inceput o crestere economica semnificativa, observam ca aceasta crestere nu este insotita de o creare pe masura de locuri de munca. Si cazul SUA nu este singular. Mai mult, educatia, privita ca principalul instrument pentru ascensiunea sociala si obtinerea unui loc de munca bine platit, nu mai garanteaza acest lucru, nicaieri in lume.
Un alt factor agravant al saraciei si somajului il reprezinta demantelarea statului social. Statul a fost un angajator semnificativ. Privatizarea unor servicii publice, renuntarea la rolul sau redistributiv, austeritatea bugetara, toate astea accentueaza atat saracia, cat si somajul. Iar piata libera nu mai genereaza, cum spuneam, suficiente locuri de munca.
Saracia si somajul genereaza foamete. Tot mai multi locuitori ai planetei sufera de foame, intr-un grad mai mic sau mai mare. In SUA circa 45 de milioane de cetateni apeleaza la ajutorul alimentar al statului. In UE cam tot atatia locuitori primesc alimente din partea Uniunii. In Africa sunt tari care au devenit total dependente de ajutorul alimentar extern. Alimentele au ajuns obiect de specula. Schimbarile climaterice contribuie si ele la penuria de alimente, la fel si schimbarea obiceiurilor alimentare in tari precum India si China. Criza apei este o realitate, si se reflecta in nivelul recoltei in multe tari.
Si totusi omenirea are la indemana mijloacele de a combate aceste flageluri. Ce-i lipseste? Vointa politica, si iesirea de sub tirania gandirii unice. Nu este vorba de a fi impotriva capitalismului, ci de a-l aduce la zi, de a-l face sa functioneze in acord cu propriile lui valori. Capitalismul s-a dezvoltat gratie existentei unui stat puternic, care i-a asigurat bazele dezvoltarii si i-a garantat stabilitatea. Acum, tendintele de a exclude statul din ecuatie reprezinta un comportament suicidar, un mod iresponsabil de a genera riscuri, fara a dispune de instrumente de gestiune a lor.
Asta inseamna si afirmarea vointei politicului de a-si asuma misiunea lui cruciala intr-o democratie: aceea de a genera politici publice care sa serveasca binele public. Saracia a fost combatuta si redusa prin politici publice adecvate, la fel si somajul. Foametea a fost combatuta eficient doar prin implicarea statului.
Piata are rolul ei, esential, si ar fi o greseala de neiertat s-o mai ignoram sau s-o mai excludem, acum, dupa experienta totalitara. Dar capitalismul nu este totuna cu piata, este doar un caz particular al ei. Din acest punct de vedere putem spune ca prea mult capitalism, ca si prea mult stat, dauneaza pietei libere. Trebuie sa gasim un echilibru intre piata, stat si capitalism, care sa permita natiunilor si cetatenilor sa-si rezole problemele.