vasiledancu.blogspot.ro / DESPRE CRIZELE SPIRITULUI SI UNIVERSITATEA
Inalt Prea Sfintia Voastra,
Prea Sfintia Voastra,
Domnilor Deputati, Domnilor Senatori,
Domnule Primar,
Domnule Prefect,
Dragi prieteni,
Asa cum ati vazut din datele cronologice legate de onoarea care mi se face astazi, am ezitat aproape o jumatate de an sa colaborez cu prietenii mei de la Universitatea Babes Bolyai pentru aceasta festivitate. Am ezitat pentru ca, in primul rand, va spun sincer, aici sunt acasa si recunosc mi-a fost frica. Mi-e frica si acum, desi sunt profesor de comunicare si, in general, nu am emotii, in acest moment am cele mai mari emotii din viata mea. Stiu ca o sa tin cel mai prost discurs din viata mea, sper macar sa nu fie lung. Desi acest lucru mi se intampla adesea.
De ce am ezitat atata vreme sa facem aceasta festivitate? Nu am gasit potrivit sa primesc aceasta onoare desi o faceau cu buna credinta fostii mei studenti, actualii mei colegi. Si am simtit ca face parte dintr-un fel de lant pe care stiinta il creeaza in cultura , lant in care predam stafeta de la unul la celalalt pentru ca sa nu se intrerupa lantul credintei, lantul luminii, lantul educatiei. Dar aveam doua motive sa accept cu greu acest lucru. In primul rand cred ca era dovada ca am plecat. Era dovada ca m-am instrainat. Atunci cand se taie vitelul cel gras, e clar ca nu tu esti fiul care ai ramas acasa si ai muncit si ai dus mai departe gospodaria. Chiar daca sentimentul meu era si este mereu acela ca nu am plecat niciodata din comunitatea noastra, ca vin in fiecare vineri seara acasa cu drag, ca imi schimb biletul de avion daca e sa pot veni cu o ora mai devreme doar pentru a sta cu o ora in plus in mijlocul comunitatii noastre. Dar cred ca mi-a fost frica de faptul ca aceasta festivitate imi va da masura absentei mele de aici, absenta care exista si pentru care imi cer iertare.
De asemenea, nu am crezut ca este potrivit acest titlu pentru ca m-am gandit ca este ca si cum mama ta ti-ar da un premiu, ca si cum mama ta ti-ar da o medalie. Eu m-am nascut a doua oara aici, la aceasta universitate. Tot ceea ce sunt eu in acest moment - politic, cultural, ca om, ca dascal, sunt produsul acestei universitati.
Aceasta universitate m-a creat si m-a trimis in lume cu o misiune pe care nu am uitat-o si de fapt nu am plecat niciodata de aici. M-am hotarat insa brusc si l-am sunat pe Domnul Decan in momentul in care un fost student de-al meu mi-a trimis pe Facebook o ilustrata cu un peisaj in ceata pe care scris:
- Visul incepe atunci cand un profesor are incredere in tine.
Si atunci m-am gandit ca pot sa primesc acest premiu cu inima usoara si ca pot sa va multumesc pentru asta tuturor. Pentru ca nu este pentru mine. Este pentru cel care a avut incredere in mine si care este la originea visului meu, cel care este temelia visului meu. Sunt multi profesori care m-au format, o parte dintre ei sunt in sala si sunt foarte bucuros sa putem crea acest lant de care vorbeam, dar exista un om care sta la baza visului meu si care nu a ajuns niciodata profesor al acestei universitati. A trecut dincolo fiind conferentiar, chiar daca, in plina dictatura, lumea ii spunea Imparatul. Era imparatul si era profesorul nostru, al studentilor lui de la sociologie, el a facut sa supravietuiasca sociologia in Romania, singurul loc unde sociologia nu s-a desfiintat dupa 1978 a fost universitatea noastra. Este profesorul mintilor si inimilor noastre, profesorul Ion Aluas. Peste ani, acum de fapt, mi-am dat seama ca port dupa mine, dupa 20 de ani de la trecerea lui in nefiinta si sunt de fapt continuatorul intrebarilor lui, continui sa duc interogatiile profesorului meu. Interogatiile cu privire la ceea ce poate sa faca un intelectual in lumea noastra, ce poate face sociologia pentru natiune, in ce masura traditia poate sa fie importanta si in ce masura poate fi pastrata traditia in conditiile bombardamentului noului si bombardamentelor conflictelor interioare sau exterioare.
Dupa 20 de ani, incerc sa fac un lucru pe care il facea profesorul adesea cand se plimba prin curtea universitatii, intr-un gest maieutic, punandu-ne tot felul de intrebari. Ne spunea profesorul Aluas:
- Nu este important raspunsul si nu va speriati de faptul ca nu o sa gasiti raspunsul la intrebarile voastre. Raspunsurile se schimba. Raspunsurile sunt multe, nu avem criterii sa alegem intre raspunsuri, dar cel mai important lucru este sa pui o intrebare buna.
O societate care isi pune intrebari este o societate vie si va gasi mereu raspunsuri, cateodata alte raspunsuri, dar raspunsuri consistente la acele intrebari pe care si le pune. De aceea, m-am gandit la ce ar fi vrut sa asculte profesorul meu astazi, cel care ne aude de sus cu siguranta, si m-am gandit ca ultima tema pe care am discutat-o chiar cu o zi inainte de plecarea Domniei Sale dincolo a fost una legata de crizele spiritului si despre universitate. Unul din lucrurile pe care mi le-a spus in acea zi a fost:
- Sa ai grija de facultatea de sociologie si sa ai grija de unversitate.
Mi-a spus asta cu ultimele cuvinte. Am discutat atunci despre Spengler si despre criza culturii contemporane.
Astazi as vrea sa spun doar cateva lucruri intr-o sinteza a intrebarilor mele de peste ani, cateva lucruri despre crizele spiritului de astazi si despre ce poate face unversitatea, unde este locul universitatii in aceasta lume care parca nu mai are nevoie de spirit, parca nu are nevoie de scoala, unde ni se pare cateodata, dar nu este adevarat, ca dascalul nu mai este cel mai important om din aceasta lume.
(Va urma)