AmosNews: Prins in toiul Revolutiei (Autor: Stelian TANASE)
Am petrecut zilele de 21-24 decembrie in strada. Am fost in 21 la baricada de la Inter, in 22 dec. in cladirea CC PCR, in biroul lui Ceausescu, am vorbit din balcon. In 23 la TV, studioul 4. In 24 decembrie pe bulevarde, pe unde se tragea ca sa vad ce se intampla. Au fost cele mai intense zile si nopti din viata mea. Daca ar fi si numai atat din cat mi-a fost dat sa traiesc, pot spune ca a meritat totul.
Dupa 22 decembrie, seara, cand aflasem ca a fost capturat, ma temeam ca forte fidele lui Ceausescu sa nu revina:
1) fie sa il salveze;
2) fie sa il razbune.
Traiam in noiembrie - decembrie mai mult ascuns prin Bucuresti, pe la amici, la rude, pentru ca mi-era teama sa nu fiu arestat. Eram de ceva vreme in vizorul Securitatii, eram considerat dusman inversunat, cum mi-a zis un securist. Eram filat, urmarit, spionat, amenintat sa ma cumintesc ca altfel. Noroc ca regimului ii fugea pamantul de sub picioare si avea griji mult mai mari. Altfel nu as fi scapat cu zile. Asta mai ales din 1988.
Stiam din carti ca in timpul crizelor revolutionare cum era cea de la Bucuresti, atunci cand puterea e amenintata sa cada, se iau listele facute din timp cu dusmanii, suspectii etc. si arestati, chiar executati. E o vorba: balaurul moare, dar inainte de asta mai loveste de cateva ori cu coada. Nu voiam sa fiu printre cei cazuti victima ultimelor zvarcoliri ale balaurului. Doream sa traiesc macar o zi dupa ce a cazut regimul. Cand ii spuneam mamei mele asta o apuca plansul. Pentru mine anii 80 au fost cei mai negri. Un divort greu, doua carti respinse de cenzura, perioade de somaj. Plus mizeria vietii cotidiene, frig, foamete, intuneric. Se adauga supravegherea Securitatii inceputa in martie 1983 - la o luna dupa ce am depus la editura manuscrisul romanului Playback. In finalul cartii un securist dadea foc masinii unui demnitar al regimului in care se afla o reportera tv incomoda. Normal sa fiu cenzurat si dat pe mana Securitatii… Imi doream mai mult ca orice sa cada regimul. Altfel eram hotarat sa emigrez cu orice mijloace. S-a intamplat ca regimul a cazut.
Imi era clar de cand a cazul zidul de la Berlin ca zilele regimului sunt numarate. Vorbeam frecvent cu prietenii mei (tineri intelectuali, azi nume de vaza, cu care atunci ne vedeam in fiecare zi), cum se va intampla asta. Unii erau de parere ca romanii sunt prea pasivi. Altii ca in PCR nu exista o opozitie la Ceausescu, deci nu are cum sa cada ca la Sofia si Berlin. Altii ca nu au aveam disidenta ca in Polonia. Altii mizau pe furia acumulata in timp si nadajduiau ca acest factor va scoate lumea in strada si asa comunismul (sau numai Ceausescu, urmat la sefie de un Gorbaciov) va cadea in Romania ca in toata Europa. Altii mizau pur si simplu pe un miracol.
Cand timisorenii s-au ridicat, calculul meu a fost ca:
1) daca trage in populatie, Ceausescu cade pentru ca nimic dupa un masacru nu il va mai sustine acasa si in lume si se va prabusi sub oprobiu;
2) daca nu trage, cade sub presiunea maselor revoltate.
Intr-o seara, am auzit o inregistrare audio la radio Europa libera, cu tragedia de la Timisoara. Armata primise ordin sa traga asupra multimii si, din pacate, executase ordinul. Mi-amintesc si azi vocea sfisiatoare a unei femei pe trepte catedralei, printre rafale…
A mai durat cateva zile si Ceausescu a fost executat.