Acum un an, Adrian Nastase pierdea la mustata alegerile prezidentiale. Diferenta dintre el si castigator, ceva mai mult de 200.000 de voturi. In schimb, PSD castiga alegerile parlamentare la numai un procent distanta. In aceasta situatie limita s-a cam scris de fapt istoria anului 2005, tot ce s-a intamplat politic a venit din rezultatul strans al alegerilor de anul trecut. Dupa 12 luni de presedintie Basescu si de guvernare PNL-PD-UDMR-PC, se vede ca acest echilibru a contat cel mai mult. Coalitia este afectata puternic si rezultatele nu sunt cele asteptate, desi nu de tot proaste. UDMR a trecut de partea ADA, a fost o optiune de inteles. Ca partid independent, cu electorat propriu, de ce nu ar fi facut-o? Cu PC (ex-PUR) lucrurile stau altfel, pentru ca acest partid a candidat pe listele PSD. Voturile luate de PC sunt de fapt voturi date de electorat PSD-ului. PSD a pierdut prin aceasta schimbare de tabara un numar de deputati si senatori. La alegerile presedintilor celor doua camere, PC a votat cu Nastase si Vacaroiu, ca peste cateva zile sa devina membru al Coalitiei. Asta a produs nenumarate incurcaturi. Basescu l-a si taxat ca atare pe Voiculescu&Co cu eticheta de „imoral“, cum stim. Din ratiuni practice, a trebuit sa se alieze cu acest partid, daca nu a vrut o coabitare cu PSD. Adica Basescu presedinte, spune formula asta, si PSD la guvern, probabil cu contracandidatul sau Adrian Nastase prim-ministru. Ma intreb daca nu era formula mai buna.

Opozitia, formata de PSD si PRM, a fost cea mai puternica dintre toate opozitiile din ultimii 15 ani. La Senat, puterea depinde de doar doua voturi, de exemplu. Practic nici o lege nu poate trece fara o negociere intre putere si opozitie. Daca PSD s-ar fi opus, bugetul nu ar fi trecut nici la primavara. PSD a preferat sa iasa din sala la vot. Rationamentul a fost simplu: daca ramanea trebuia sa voteze contra. Asta lasa tara fara buget si s-ar fi intors impotriva lui, ca oprobriu public. Daca vota pentru, se delegitima ca partid de opozitie si anul viitor nu ar fi putut critica puterea, de vreme ce i-a votat bugetul. A preferat sa iasa din sala. Multe asemenea incidente, tertipuri, manevre s-au intamplat in ultimul an, ca expresie a echilibrului politic foarte strans. Si oricat de vocal si ferm s-ar arata Basescu, el are mainile legate de raportul de forte din parlament. Nu poate face ce vrea, ceea ce inseamna ca nu poate de fapt sa isi respecte programul cu care a dus campania. In plus, ideea lui de presedinte-jucator se loveste de prevederile Constitutiei, care nu ii da prea multe atributii. Ii lasa cateva in legatura cu serviciile speciale, altele mai generoase in politica externa. Aproape nimic in politica interna unde guvernul este jucatorul puternic. Aici Basescu poate actiona prin intermediul PD, ceea ce si face.

Amestecul prezidential in treburile guvernului a complicat si mai mult lucrurile si a aratat inca o data fragilitatea Coalitiei si limitele puterii sale. Normal era ca in urma rezultatului strans din alegeri, factorii noii puteri sa actioneze uniti, coordonat, pentru a da un plus de forta care ii lipseste. Basescu, Tariceanu & Co nu au actionat astfel si vulnerabilitatea puterii a crescut. Asta a facut ca, in ciuda crizei prelungite din PSD, a slabiciunii sale evidente - produsa de pierderea presedintiei si a guvernului, a acuzatiilor repetate de coruptie venite din partea mass-media si a unui congres controversat - Coalitia sa aiba o viata grea. Ea a reusit in mare sa isi atinga obiectivele - 16%, pasi spre integrarea in UE -, dar a produs si destule dezamagiri pe plan intern. Ar fi putut fi un an mai bun, daca „razboiul dintre palate“ nu ar fi avut loc. Daca Basescu ar fi fost un „pacificator“, un „unificator“, si nu un „razboinic“, un „carcotas“. Lipsa de rezultate pe „frontul luptei anticoruptie“ a slabit si mai mult credibilitatea lui Basescu si a Cabinetului sau. Una peste alta, a fost un an complicat mai ales din cauza echilibrului politic fragil, dar si a stangaciilor noii puteri.