Carol Sebastian si Dan Voiculescu: un ziarist si un presedinte de partid. In principiu, doi oameni foarte diferiti. Ceea ce i-a apropiat recent a fost, dupa ceea ce stim pana acum, un dosar din care reiesea colaborarea lor cu Securitatea fostului regim. Si-i mai apropie ceva. Indiferent de vederile lor, deseori la antipozi, de-a lungul ultimilor ani, indiferent de faptul ca nici unul n-a adus deservicii democratiei romanesti - ba dimpotriva -, ambii au evitat sa vorbeasca vreodata despre acest episod al trecutului lor. Fiecare, de la locul sau, a sperat ca ceea ce nu amintesti nu exista.
Iata asadar ca a trebuit sa apara aceste nume - de fapt, cazuri (si sunt mai multe) - pentru a intelege ca exista, acolo, in spatele nostru, ceva care ne urmareste; un cosmar de care, cu cat fugim mai repede, cu atat revine peste noi. In decembrie 1989, cand au murit sotii Ceausescu, noi, printr-un fel de complicitate comuna, i-am investit cu rolul de tapi ispasitori. Acel batranel zaharisit si certareata lui sotie au parut a lua, pe umerii lor descarnati, pacatele unui intreg sistem si ale unei intregi natiuni. Cel putin ne-am iluzionat ca asa va fi. Dar n-a fost.
Romania de azi, fata de Romania din 1989, are in plus o generatie cu pretentii ceva mai mari. Studentii din Piata Universitatii, din 1990, doreau sa vada carnetul de partid al lui Ion Iliescu si faceau bancuri pe seama votantelor lui Petre Roman. Studentii de azi nu mai ocupa piete, dar cer sa vada dosarele CNSAS ale rectorilor lor, in timp ce sindicalistii din Invatamant se intreaba despre trecutul functionarilor din minister.
Traim, de fapt, o isterie. Goana actuala dupa surprize in dosare si dupa detalii de biografie nu e decat reculul firesc al tacerii ipocrite in care ne-am complacut atunci, dupa 1990. Ne-am iluzionat vorbind despre culpe colective ("mostenirea vechiului regim", "s-au facut si greseli" etc.), iar acum, iata, suntem - fiecare - prada potentiala culpelor individuale pe care le-am sperat uitate.
E foarte probabil ca in perioada urmatoare sa aflam lucruri de necrezut despre personaje publice pe care, acum, nici cu gandul nu le-am pune in legatura cu trecutul. Dosarele fostei Securitati nu sunt celuloza si cerneala, ci vieti si destine. Trecutul nostru prins in acele pagini a ajuns sa ne bantuie. Ca o boala de copilarie pe care am incercat s-o vindecam cu piramidoane si care iat-o ca se intoarce agravata, iar noi nu mai stim de mult care i-ar putea fi tratamentul.