Cand eram copil, tata mi-a povestit despre cedarea Ardealului. In 1940, jandarmii cu pene la palarii inconjurasera scoala din sat si nu lasau parintii sa se apropie. Inauntru, copiii nu au primit de mancare si nu au fost lasati sa plece acasa pana nu au stiut "Isten, áldd meg a magyart", imnul Ungariei.
Mama lui Slavici il sfatuia, cu bunul-simt al omului simplu: "Daca te intalnesti cu un roman, spune-i 'Buna ziua'; daca te intalnesti cu un ungur, saluta-l cu 'Jó reggelt'; daca dai de un neamt, spune 'Guten Tag'".
M-am nascut in Oradea si am copilarit jucandu-ma, pe strazi si prin parcuri, cu tot felul de copii, romani, unguri sau tigani. Ungureste am invatat, fara sa vreau, fara sa bag macar de seama. Intr-o vreme, prietenii mei cei mai buni erau Danut si Zoli... si, pe cuvant de om, niciunul dintre ei nu era "minoritate" in inima mea.
Cand judec "problema" minoritatii maghiare, ma conduc dupa aceste trei coordonate: istoria, bunul-simt si prietenia. Inteleg ca orice minoritate lupta din rasputeri, uneori orbeste, ca sa ramana ceea ce este. De asemenea, cred ca majoritarii, prin puterea celor mai multi, trebuie sa fie generosi si toleranti. Pricep ca Romania este patria noastra comuna, nu mai mult a romanilor, decat a maghiarilor sau a sasilor.
Pentru toate astea, ma simt ofensat atunci cand liderii UDMR se eschiveaza de la manifestarile de 1 Decembrie, dar nu rateaza 15 Martie. Ma ofenseaza ca, de Ziua Romaniei, trimit coroane de flori cu panglici albe, dar poarta cocarde rosu-alb-verde de Ziua Ungariei, ba se mai si scuza ca, de fapt, sarbatoresc Revolutia din 1848. Inteleg, dar ma ofenseaza. Nu ma simt jignit ca "majoritar". Sunt jignit ca oradean, ca cetatean al tarii noastre comune - Romania. Ma deranjeaza cei care vorbesc stalcit romaneste, in timp ce se lupta sa puna placute bilingve pe toate gardurile, pentru ca simt o umbra de dispret. Dispret pentru ziua mea nationala, dispret fata de limba mea, dispret fata de sentimentele mele de oradean de nationalitate romana. In schimb, respect parlamentarii care au invatat limba tarii si sunt criticati de conationalii lor pe motiv ca vorbesc prea bine romaneste.
Nu-mi place nici ideea scolilor si universitatilor exclusiv maghiare, pentru ca asta nu e autonomie culturala, ci segregatie etnica. E daunatoare pentru ca ne-ar instraina copiii, unii fata de altii. Si copiii, fie romani, fie unguri, cresc si ajung adulti, iar adultii gandesc si se poarta asa cum au invatat.
Liderii politici maghiari se intrec in competitia autonomiei, care are ca punct terminus declaratia (inca doar) politica a autonomiei teritoriale. Nu stiu daca e doar o manevra pentru a fi pe placul votantilor sau e o lipsa de tact, dar intrecerea asta gen "Cine e cel mai ungur" este periculoasa. Pentru ca le poate scapa de sub control si istoria noastra comuna ne avertizeaza despre urmarile nefericite ale provocarilor.
Si eu, majoritarul de mine, stau sa ma intreb care sunt drepturile mele, alea mai multe... cand sufar si sunt umilit de aceeasi saracie, de aceleasi nedreptati, de aceleasi arogante, dar n-am cui ma plange de persecutie. Nici alor mei, nici diasporei, nici Uniunii Europene, nici Comisiei de la Venetia.