Ca in fiecare an. Pentru noi; pentru mantuirea noastra.
S-ar cuveni in aceasta sambata sfanta sa uitam pentru o clipa, macar pentru o clipa, de cele lumesti, de orgolii, de patimi. Si sa constientizam cat de mici, cat de nevolnici suntem. Ganditi-va numai la furia apelor, nedreapta pentru cei saraci si umili, pentru care saptamana care a trecut a fost cu adevarat o saptamana a patimilor. Inundatiile care au lovit atat de dureros satele sunt si un semn al neputintei noastre.
Am incercat sa diminuez tristetea acestui Paste prin imagini conservate in amintiri...
Cu multi ani in urma, intr-un mai luminos si linistit, ma aflam la Florenta, fara indoiala cel mai frumos oras din lume. In pauzele congresului la care participam, am incercat sa cunosc orasul. Am intrat intr-o biserica veche, Santa Maria del Carmine, unde am avut revelatia unei opere de arta cu totul remarcabile. Pe un perete, un pictor (mort de tanar din pacate) a zugravit "cu acuarela suferinda", vorba lui Arghezi, eterna drama a omenirii; izgonirea din rai. Pe chipurile lui Adam si Evei, Masaccio a reusit in chip genial sa materializeze enorma lor durere.
In Domul florentin am vazut grupul statuar "Pieta", al lui Michelangelo, poate cea mai impresionanta sculptura din cate s-au realizat vreodata. Coborat de pe cruce, Iisus era sustinut de un batran, care e chiar Michelangelo. Era atata tristete pe chipul batranului, ai carui ochi, goliti de priviri, cautau parca undeva departe, dincolo de lume. Si parca ar fi vrut sa spuna: "Acum stiu totul, dar ce folos; e prea tarziu".
Am mai vazut apoi "Prizonierii" lui Michelangelo. Sculpturile reprezinta fiinte umane; din cauza ca n-au fost terminate, oamenii sunt in partea de jos cufundati in piatra. Ei sunt deci prizonierii pietrei; n-au reusit sa realizeze spiritualitatea absoluta si au ramas partial prizonierii materiei.
Sumand mintal cele trei capodopere, am realizat faptul ca Iisus s-a sacrificat pentru a ne mantui de pacatul originar, dar noi, oamenii, n-am apreciat asa cum se cuvine sacrificiul Lui. Ramanem prizonierii unor pietre atarnate de constiinta noastra: trufia, orgolii, rautate, intoleranta. Ne uram, desi Iisus ne-a aratat ca Dumnezeu inseamna iubire; unde iubire nu e, nimic nu e. Invocam numele Domnului pentru justificarea intereselor noastre meschine sau ale unor actiuni josnice. Ne credem grozavi, pe cand nu suntem decat niste umbre pe panza vremii.
La noapte, Iisus va invia; dupa care va intra in casele si in sufletele tuturor celor care Il doresc. Inalt si trist, cu ochii adanci ca niste paduri, cu maini ca niste lujeri de crini, cu urme de cuie si rugina, El ne va spune: "Iata, am venit la voi!".
Iar noi vom raspunde: "Adevarat ca ai inviat!".