Intr-o economie a jocului politic romanesc, un moment ca trecerea la cele vesnice a Patriarhului s-a consumat destul de profitabil. In jurul catafalcului, ca in jurul unei mese verzi, jucatorii s-au strans sa-si arate maiestria. Presedintele Traian Basescu a plusat. Declaratii, deplasari repetate la Patriarhie, decretul prin care i-a acordat lui Teoctist, post mortem, cea mai inalta distinctie a statului. Ceilalti doar au mers si au facut-o si pe-asta, cu aerul ca zic pas. Cel mai bun a fost, fireste, presedintele. Pentru ca, in sinceritatea si spontaneitatea Domniei Sale, presedintele nu face mofturi si nu are inhibitii. Si, mai ales, pentru ca presedintele si stie, si poate, si vede mereu o mare graba in a puncta, indiferent de situatie. Iar cine nu-i face fata sa se ridice de la masa! Un C. V. Tudor sau un Dan Voiculescu n-au ales de la bun inceput sa fie chibitii. Chiar daca acum vor sa convinga ca n-au vrut sa se aseze in jurul acestui catafalc-masa de poker si sa-si experimenteze tehnicile de joc. Fals. C. V. Tudor si Dan Voiculescu doar s-au vazut nevoiti sa se ridice de la masa, pentru ca nu faceau fata adversarului. In picioare, in spatele jucatorilor, scapat de tensiune, poti sa te uiti in cartile oricui. Si Vadim Tudor si Voiculescu au obiectat ca presedintele, dupa ce girase Raportul Tismaneanu, l-a decorat pe Patriarh cu Ordinul National "Steaua Romaniei" in grad de Colan. Ca presedintele citise in Parlament, cu jumatate de an in urma, un raport potrivit caruia revenirea, in 1990, a lui Teoctist in cea mai inalta demnitate ecleziastica ar fi fost perceputa ca un eveniment nefast, ca un inceput al restauratiei neocomuniste, care a intarziat reforma morala a societatii. Punand cap la cap textul raportului cu acel "in semn de adanca pretuire pentru felul in care Patriarhul Teoctist si-a dedicat intreaga viata slujirii devotate a Bisericii Ortodoxe Romane si a unitatii nationale" din motivatia acordarii distinctiei, obiectiile par indreptatite. Corecte. Si putem merge pe mana chibitilor. Sub rezerva ca ei doar au fost nevoiti sa se ridice de la masa de joc. Nu ca o partida castigata nu le-ar fi suras. (Carmen Corbu)