Implinirea a 30 ani de la semnarea Actului final de la Helsinki si crearea institutiei paneuropene (dar si putin nord-atlantica, si putin central-asiatica) numite OSCE a fost o aniversare aproape ignorata. Iar pentru unii, „o aniversare trista“ (agentia rusa RIA Novosti).
Si totusi, evenimentul de-acum 30 de ani a fost privit ca o mare victorie - pasnica si pozitiva - in eforturile pentru reconcilierea Europei cu ea insasi. Vestul si Estul au capatat mai multa incredere reciproca, statele europene mai mici si-au vazut sporit coeficientul de securitate, in cortina de fier au aparut fisuri care peste 15 ani o vor spulbera, fluxul de persoane si de idei pe continent si-a sporit continuu debitul. Atunci, toata lumea parea multumita de rezultate. Statele Unite capatasera o noua parghie de actiune in Europa, Occidentul - in general - era multumit ca ideile democratiei si economiei de piata vor patrunde mai lesne in tarile din estul continentului, URSS isi vedea asigurate, prin inca un document international, „noile frontiere“ de dupa cel de-al doilea razboi mondial ale „comunitatii statelor socialiste“. Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE) a dat o lovitura mortala razboiului rece. Ceea ce nu se poate spune despre organismul permanent ce a inlocuit-o, OSCE.
Un politician francez interbelic observa ca, daca vrei sa ingropi o problema, creezi o comisie care sa se ocupe de ea. OSCE, care e mai mult decat o comisie, e o organizatie, are, din pacate, si mai multe posibilitati de a ingropa in ineficienta problemele europene. Bilantul de trei decenii al OSCE nu e deloc glorios si, poate, astfel se explica si discretia cu care s-a trecut peste recenta aniversare. OSCE n-a putut preintampina sau gestiona tragedia din spatiul ex-iugoslav, nu stie cum sa rezolve problema Kosovo, se acopera de penibil in administrarea conflictului de pe Nistru si se dovedeste neputincioasa in zonele labile geostrategic ale Caucazului si Asiei Centrale (zone de fel europene, dar care, „multumita“ defunctei URSS, intra si ele in spatiul pastorit de OSCE).
In mod paradoxal, acum nimeni nu mai e multumit de OSCE - nici occidentalii, nici Moscova. Vestul are insa institutii cu care sa suplineasca sterilitatea OSCE, in primul rand NATO si UE. OSCE mai palpaie prin presa doar cand trebuie „sa observe“ daca alegerile din diverse state membre au fost corecte sau nu si sa dea un verdict in materie (de care, in general, nu se prea tine seama - vezi alegerile din Belarus). Rusia incearca sa traga si ea foloase de pe urma OSCE, pe unde poate. Bunaoara, in Republica Moldova, unde misiunea OSCE (condusa de un american!) se umple de rusine. In loc sa puna umarul la pastrarea integritatii teritoriale a statului de peste Prut, sa actioneze pentru retragerea trupelor si armamentelor Rusiei din Transnistria, OSCE face jocul cercurilor imperiale de la Moscova, e dispusa sa-si dea girul pentru „solutiile“ de scindare a Republicii Moldova si pentru „alegerile libere“ in Transnistria.
Ingrata, penibila traiectorie a urmat OSCE in cei 30 de ani de existenta a sa. Nu e, de aceea, de mirare ca lumea se intreaba daca institutia n-ar trebui sa-si dea sfarsitul. Nu mai face mare lucru in nici unul dintre cele trei campuri de actiune ale sale: politico-militar, economic si umanitar. Nemultumeste ori stanjeneste pe toata lumea. Nu-si mai gaseste ratiunea de a fi, nu are proiecte de relansare, nu prea are nici bani (de fapt, la ce i-ar folosi?). Marcata de un proces de imbatranire precoce, OSCE ar trebui sa urmeze exemplul primadonelor intelepte, care stiu cand a venit momentul sa se retraga din scena, pentru a lasa totusi o amintire placuta.