Lasindu-si ca limacsii mucozitatile pe postamentul statuilor ori de cite ori se iveste ocazie sa fie si o camera de luat vederi ori vreun aparat de fotografiat prin apropiere, multi dintre mai marii zilelor de ieri, de azi si de miine fac din orice eveniment prilej de sarbatoare. Ca-s zilele Eminescu, zilele Enescu ori ziua bunului detinut, daca e rost de iesit in public pe de-a moaca si fara sa se interpreteze ca ipocrizie, atunci nu se pune problema. N-om avea noi unitati productive, n-om avea un nivel de trai ridicat dar avem in schimb statui si trebuie sa ne mindrim cu ele.
In trecut fericirea romanilor se masura printre altele si in metri cubi de beton pe cap de locuitor si nici astazi situatia nu pare sa se fi schimbat prea mult din acest punct de vedere. Daca fericirea botosanenilor s-ar masura si azi in numarul de statui si inalte generoase opere de arta care populeaza municipiul si judetul, am fi poate printre cei mai fericiti oameni din tara. Dar e destul sa treci in citeva ceasuri pe strazile municipiului si sa admiri nu doar imensitatea monumentelor de piatra, ci si chipul monumentelor vii care brazdeaza cartierele preocupate mai mult de ce au de pus pe masa copiilor sau de unde isi vor plati datoriile obstesti decit de maretia tunurilor din fata Directiei Muncii. Monumentele acestea vii, care n-or sa devina niciodata statui sau vreun nume de strada, sint lutate in serios de autoritati doar o data la patru ani, cind sint poreclite alegatori. In rest ciocnesc la fiecare sarbatoare cite un pahar de sampanie prin reprezentantii lor. Pentru ele Eminescu, Enescu, Coroi sau Clamparu sint tot un drac. Gabriela Melinescu, laureata Premiului National de Poezie, nu reprezinta decit un nume ca oricare altul din registrul starii civile. Poate sint doar un pic invidiosi pe valoarea sumei primite din partea Primariei si a sponsorilor. Cineva chiar a tinut sa-si faca publica opinia in acest sens: "Daca primeam eu banii astia, mai imprumutam ceva si-mi plateam datoriiile la Termic ". Eminescu pentru el e mai valoros cind are posibilitatea sa-i pipaie chipul pe bancnota decit atunci cind se impiedica la fiecare colt de strada de cite un bust cu numele lui gravat sub niste chipuri de o calitate cel putin indoielnica.
In vremuri de acum imemoriale statuia din incinta Bisericii Uspenia urma sa fie data la topit din care sa se faca medalii si insigne pentru eroii muncii socialistie. Cel ce ne-a lasat "o limba ca un fagure da mere ", dupa cum s-a "esprimat " pe atunci un prim secretar "da partid ", urma sa serveasca drept aperitiv la chiolhanurile inchinate victoriei socialismului la orase si sate. Noroc cu evenimentele care s-au perindat, ca azi statuia sta la locul ei, gata oricind a fi transformata in medalii si insigne pentru pentru noi toti care contribuim la victoria capitalismului. Numai sa se grabeasca un pic, fiindca in curind vor trebui sa ni le infiga direct in piele, ca nici industria textila nu sta prea bine.