Vara aceasta am citit, cu destula greutate, recunosc, „Viata mea“, de Bill Clinton. Publicat de RAO, pe o hirtie superba, volumul are aproape o mie de pagini si nu se citeste deloc dintr-o singura suflare. Iti trebuie incapatinare sa parcurgi paginile pline de informatie, dar adeseori obscure pentru cititorul roman obisnuit, care numai de problemele unui presedinte al Statelor Unite nu are timp si disponibilitate. Citisem insa apoasa autobiografie a sotiei lui Bill Clinton, Hillary, intitulata „Istorie traita“ si m-am gindit ca ar fi interesant sa vad ce spun separat actorii unei familii care a dominat politica mondiala intre 1992 si 2000.

Nici o speranta. Intre amintirile lui Hillary si cele ale lui Bill nu exista decit vagi suprapuneri. Aceasta nu a fost o familie, a fost un parteneriat politic, ceea ce partial explica unele dintre evenimentele si relatiile dintre cei doi. Citind ambele carti nu poti decit sa te minunezi de determinarea acestor doua persoane de a ajunge la virful piramidei sociale si de a se mentine acolo cit de mult se poate. Bill Clinton s-a nascut la marginea Americii, undeva prin Arkansas, nu si-a cunoscut tatal natural (care mai fusese casatorit de vreo trei ori pina la casatoria cu mama lui Clinton si a decedat inainte de nasterea lui), al doilea tata a fost alcoolic, iar al treilea doar un partener de sfirsit pentru mama sa. Hillary vine dintr-o familie strict republicana, care l-a acceptat greu pe democratul Clinton.

In fine, vieti construite cu o viziune pe termen lung.

Am gasit aceasta viziune pe termen lung si in cartile despre Tony Blair, de acum legendarul prim-ministru al Marii Britanii, daca nu ma insel singurul laburist care a reusit sa cistige alegerile generale de trei ori la rind. Intr-una din biografiile lui Blair se spune ca in ziua casatoriei cu Cherie, amindoi au facut legamint ca unul va ajunge cel mai cunoscut avocat si cel de-al doilea prim-ministru. A fost exact pe dos, Tony a ajuns unul dintre cei mai tineri prim-ministri ai Marii Britanii, iar Cherie, care isi dorea sa fie prima femeie prim-ministru (i-a luat-o Margaret Thatcher inainte), a ajuns un avocat celebru pentru procesele sociale cistigate in rigida justitie britanica, unde nici Casa Regala nu poate patrunde. Ma intreb daca in Romania exista familii tinere care fac legamint nu sa aiba doua vile si trei Hummer-uri, ci sa ajunga presedinti si prim-ministri. Ma indoiesc, pentru ca meseria de politician este atit de detestata la noi, incit numai a vorbi despre o cariera politica descalifica instantaneu un tinar dintr-o familie romaneasca.

Cum a condus Clinton America se stie: de la cel mai mare deficit bugetar din istorie, SUA au ajuns sa aiba surplus bugetar, a redus somajul la niveluri nemaiintilnite dinainte de primul razboi mondial, a redus numarul asistatilor social, a reformat sistemul de constructii de locuinte si sistemul sanitar, a pompat bani in scolile americane, recunoscute pe plan mondial ca mai slabe decit cele dintr-o tara din lumea a treia, a transformat protectia mediului intr-o politica de stat, a redus cheltuielile militare, dar a transformat armata americana in unicul jandarm mondial dupa disparitia sistemului sovietic. Cele doua administratii Clinton au limitat accesul americanilor la armele de foc, au redus traficul de droguri, au declansat cea mai mare operatiune mondiala de lupta impotriva fumatului si au determinat miliarde de oameni sa vada din nou in America tarimul fagaduintei. Politicile lui Clinton au abordat teme neobisnuite pentru un sef de guvern: sarcinile la adolescente, adoptiile copiilor abandonati, cursuri de scolarizare pentru cei care traiau din cersit, recalificarea drogatilor si micilor traficanti de droguri.

Politicile lui Bill Clinton erau atit de corecte si atit de legate de agenda publica (pe tot parcursul mandatelor sale, timp de opt ani, Bill Clinton a avut sondaje zilnice) incit opozitia republicana nu l-a putut lovi decit atacindu-l pe doua teme anistorice: sexul si coruptia. Cu sexul stiti, nu mai trebuie sa va amintesc de Monica Levinski. Doar ca publicul american l-a apreciat foarte mult pe naravasul Clinton in timpul sutelor de zile in care a fost haituit de procurorii asa-zis independenti: aprecierea lui Clinton a fost in acea vreme peste 60%. Nu a fost acuzat de homosexualitate, cum e obiceiul prin estul Europei, ci de prea multa heterosexualitate, un pacat micsorat la minimum de gluma aparuta in America in vremea anchetelor republicane: „Ce faci cind ai o sotie ca Hillary? O cauti pe Monica“.

Cu coruptia a fost mai greu. S-a spus ca sotilor Clinton li se aduceau sacii cu bani la Casa Alba. Ca au cedat concesiuni si contracte publice prietenilor politici. Ca la sfirsitul mandatului i-au gratiat pe bani pe March Rich si Michael Milken, doi mari bogatasi acuzati de evaziune fiscala. Ca li s-au construit apartamente si fundatii contra unor favoruri politice. Ca au numit ambasadori masoni din propria lor retea. Ca au finantat ziare, posturi de radio si televiziune din banii partidului pentru a-si construi o imagine favorabila. Ca au dat de lucru din bani publici unor firme arabe, israeliene si indiene contra unor atentii ascunse prin Asia de Sud-Est.

Nici una dintre acuzatii nu a fost vreodata confirmata. Fara Clinton, democratii au pierdut presedintia Statelor Unite (va reamintesc ca in 2000 Al Gore a pierdut presedintia nu prin votul popular, pe care l-a cistigat, ci prin decizia Curtii din Florida, unde judecatorii fusesera numiti de fratele si tatal lui George Bush), iar republicanii s-au intors la bunele lor vechi obiceiuri: au declansat razboaie, au impus cenzura in presa, au marit deficitul bugetar, au marit inflatia si au consumat rezervele lasate de zgircitul Bill.

Ceva pare foarte cunoscut. Prea cunoscut.