Prima data am tresarit, cu uimire. A doua oara m-am intrigat, cu circumspectie. A treia oara am inteles, cu revolta. Acum, a patra oara, am vrut sa urlu, de disperare.
Alexandru Paleologu, Mircea Ionescu Quintus, Dan Amedeo Lazarescu, Constantin Balaceanu-Stolnici. Patru nume de aristocrati in spirit, daca nu in totalitate aristocrati prin sange. Patru semne de eleganta si bun-simt autentic. Patru simboluri ale ravnitei vremi de demult, curata nu doar din perspectiva unei istorii edulcorate, dar inteleasa asa cum se cuvine si respectata si admirata necontenit, cu incantarea lastarului abia rasarit fata cu maretia stejarilor de altadata. Patru repere ale unei lumi strivite cu brutalitate de scalamba talpa bolsevica.
Patru barbati cuminti, murdariti fara umbra de rusine de improscaturile baloase ale umilitorilor de altadata ori ale urmasilor lor contemporani.
Patru batrani, poate nu fara prihana, dar striviti cu ticalosie in chinul lor ori abandonul lor de o clipa in fata grozaviei tortionarilor de mai an. Patru intelepti tarati la vremea senectutii in troaca alimentata zi de zi de laturile secaturilor securiste ori ale ordurilor mult prea tembele ca sa mai fie in stare si de altceva in afara delatiunilor cu ranjet de bovina.
Spre ce lume vrem sa mergem? Incotro incearca sa ne mane, ca pe o turma buimaca si ragitoare aiurea, avortonii vicleni ai tortionarilor de altadata? La ce idoli strambi sa ne-nchinam, spre ce bivoli rosii ne indeamna zloata politicienilor parati, impresuratoare, ca un Boa constrictor, de tot ce-a mai ramas in tara asta cuminte, si frumos, si bun?
Zilele trecute, cineva imi soptea ca, de fapt, niciunul dintre cei patru nu a fost chiar usa de biserica. Si ca, pana la urma, fiecare
si-a recunoscut pacatul. Poate sa fie asa. Nu ma indoiesc insa ca ratacirea lor repede trecatoare atarna mai putin in balanta decat faptul ca
le-am fost, prea scurta vreme, contemporani. O scurta vreme in care au reusit sa ne arate crampeie din spiritul boieresc din vechime, acel spirit asezat si asezator a toate la locul lor, cu buna cuviinta a randuielilor de demult. Un spirit pentru care slabiciunea provizorie trebuie sa fi insemnat chin launtric teribil, dus insa cu demnitate pana la sfarsit. Asta in timp ce prea multi umflati in pantec, fosti purtatori de epoleti albastri si cozoroace fumurii, isi ragaie ranjetul peste noi toti si scuipa peste capetele noastre, prostite de prea multa rabdare ori prea multa inchinaciune la netrebnici.
Iertare, seniori! Dar vremea voastra n-a trecut. Tot mai asteapta sa vina.