Recitindu-l pe Shakespeare, a carui opera e o meditatie grava asupra istoriei de acum cateva secole, am fost izbit de un adevar: in tragediile marelui dramaturg, neamurile sunt adversari de moarte. Nevasta isi stranguleaza barbatul. Fiul isi otraveste tatal. Nepotul isi cioparteste unchiul. Aceste neamuri nu sunt niste bieti oameni de rand. Sunt conducatori de popoare. Legatura de sange nu-i opreste totusi sa se faca harcea-parcea unul cu altul.

Explicatia data de Shakespeare?

Interesul politic.

Altfel spus, pofta de putere.

Interesul sta mai presus de rudenie. In varianta romaneasca a piesei Regele Ioan, Dan Botta traduce acest interes prin Folosul, definit ca "talhar de legaminte".

Ma surprinde sa-i aud pe vremelnicii conducatori postdecembristi invocand alianta noastra, ba chiar si prietenia noastra, cu America.

In editorialul "Lamuririle unui tanar nedumerit" din Curentul, 28 martie 1938, Pamfil Seicaru nota cu filosofie:

"Daca in viata indivizilor poti afla uneori porniri de nobila dezinteresare, de risipa idealista in raporturile dintre ei - in viata statelor nu hotarasc decat interesele. Cu cat un stat are o intelegere mai limpede a intereselor lui, cu cat stie sa-si pregateasca mai egoist izbandirea intereselor lui, cu atat viabilitatea ii sporeste".

Un exemplu izbitor ni-l da Cazul Ceausescu. Fostul Conducator a fost razgaiat pe toate partile de catre occidentali. Cat timp au avut nevoie de el in razboiul dintre SUA si URSS. Cand cei doi giganti planetari au ajuns la o intelegere - temporara, fireste - Ceausescu a fost dat pe mana rusilor.

Sau un alt exemplu. Tot din anii postdecembristi.

In iunie 1997, romanii au luat cunostinta de cinismul cu care marele imperiu al sfarsitului de secol, America, ne-a scos, dintr-o simpla trasatura de condei, de pe lista celor ce urma sa intre in NATO in primul val. Zadarnice au fost surasurile, plecaciunile, dovezile noastre de iubire fata de SUA. Marele Frate le-a dat la o parte cu palma sa uriasa, ca pe niste resturi netrebnice. Si-a spus cuvantul in decizia Americii antipatia fata de Romania? Fireste ca nu. A jucat un rol decisiv in hotararea SUA ceea ce Shakespeare numea Folosul. Cel ce impingea acum cateva secole neamurile de rang din Europa sa se hacuiasca intre ele.

Cu cinci decenii in urma, in ianuarie 1946, urmare a intelegerii de la Moscova a celor trei mari puteri (SUA, URSS si Anglia), PNT trebuia sa-si desemneze, ca principal partid de Opozitie, un reprezentant in guvernul Groza. Era, cum s-a dovedit ulterior, un post fara insemnatate, mai - marii lumii luand aceasta hotarare pentru a da o satisfactie mai mult formala decat reala ingrijorarilor din Romania privind brutala ascensiune a dictaturii comuniste. La sedinta Delegatiei Permanente a PNT din 3 ianuarie 1946 e propus pentru postul din guvern Ion Mihalache. Luand cuvantul, fruntasul taranist Nicolae Lupu a cerut sa fie el desemnat ca ministru, deoarece "fiind batran, eu nu mai am mult timp de asteptat". Doctor Nicolae Lupu a amenintat ca, in caz contrar, se va rupe de PNT si va face un partid care va colabora cu PCR. Si cum Delegatia Permanenta a ramas la Ion Mihalache, Nicolae Lupu paraseste PNT si infiinteaza Partidul Taranesc Democrat. Facand astfel jocul comunistilor, interesati in a slabi partidele democratice prin crearea unor disidente.

Gestul lui Nicolae Lupu s-a petrecut intr-un moment in care oricarui om lucid ii era clar ca lupta impotriva dictaturii comuniste cerea tuturor politicienilor democrati sa lase de o parte hachitele, interesele personale si sa fie mai uniti ca oricand. Daca in acel moment un politician de talia lui Nicolae Lupu da o lovitura propriului partid, democratiei, independentei nationale numai si numai pentru ca nu primise un amarat de post de ministru fara portofoliu, cum sa pretinzi politicienilor de azi, aflati inca in stadiul de sugari, sa lase de o parte meschinele interese personale pentru a pastra unitatea partidelor carora le sunt membri sau chiar lideri? Difera cu ceva aberantul gest al lui Nicolae Lupu de cele ale unor politicieni prezenti care sapa pe dinauntru propriile partide, care pleaca dintr-o formatiune politica pentru a infiinta una, mai mititica, dar peste care sa fie sefi absoluti? Fireste ca nu. E acelasi politicianism romanesc orb, meschin, incapabil de a vedea dincolo de varful pantofilor, politicianismul care a facut posibile dictaturile, carlista, antonesciana, comunista, prin faramitarea partidelor importante, prin punerea intereselor personale inaintea intereselor nationale.

Am folosit sintagma "politicianism orb"? O eroare! E vorba de politicianism pur si simplu. Sau, mai precis, de Folosul.