Un articol recent al lui Mircea Cartarescu, "Sentimentul romanesc al isteriei" a stirnit un larg si bine meritat interes. Doi amici, unul din America si altul din Canada, s-au si grabit sa-mi semnaleze aparitia acestui incitant articol. Ceea ce m-a determinat sa meditez si eu asupra acestei probleme delicate, dar extrem de importante, a structurii sufletului romanesc. Bineinteles,este vorba de sufletul colectiv, care grupeaza caracteristici cu un anumit grad de generalitate si raspindire si care determina, intr-o oarecare masura, aspectul sau specific definitoriu. Fara nici un fel de pretentie de a egala valoarea si farmecul articolului lui Cartarescu, cele ce voi scrie aici constituie o mica parte din incercarile mele modeste si stingace de a raspunde, macar partial, la intrebarile: "Ce fel de popor sintem?" si "De ce sintem astfel si nu altfel?".
In articolul citat, Mircea Cartarescu apreciaza ca stresul continuu la care sintem supusi genereaza isterie, iar la rindul ei isteria genereaza stresul. Inlocuind politetea cu o blinda ipocrizie, capatam culoarea mediului in care traim. Devenim mitocani, fara sa fi fost initial astfel, devenim vulgari, agresivi, violenti deoarece constatam ca numai astfel putem supravetui. Devenim rai fara sa fi fost asa la inceput; cu timpul insa ne place sa fim rai. Saracia, lipsa de orizont, carente educationale, ne imping sa fim astfel. Si nu reusim sa gasim acel comportament relaxant in care sa ne zimbim unul altuia, sa fim politicosi intre noi, sa ne respectam reciproc. Pentru vindecarea acestor nevroze nationale, opineaza Cartarescu, e novoie de o lunga terapie. Prea lunga ca sa ne-o putem permite...
Adevarurile dureroase spuse de Cartarescu, atit de frumos si de sintetic, ne imping la necesare si justificate intrebari. Daca nu am fost asa intotdeauna atunci cum am fost? Si de ce si din vina cui am ajuns astfel? Daca astazi luam mitocania, agresivitatea ca model de comportament, imitindu-i pe altii, atunci inseamna ca exista unii care se comporta astfel. Ei nu sint tot romani? Rezulta de aici ca exista romani "buni" si romani "rai"? Referitor la ultima intrebare, ea s-a pus si despre Germania nazista, dupa caderea ei definitiva. Intr-o conferinta celebra, Thomas Mann respingea categoric ideea existentei unor "germani buni" si a unor "germani rai", responsabili de instalarea si apararea nazismului german. In fond, Hitler a ajuns la putere in urma unor alegeri destul de democratice si s-a mentinut la putere nu numai datorita unor colaboratori apropiati, ci pe fondul nepasarii, indolentei, inertiei celor multi. (Orice asemanare cu o situatie similara petrecuta la noi in ultimul timp, cu o orientare politica de alta nuanta, este pur intimplatoare).
Incercarea de a creiona arhitectura sufletului romanesc a constituit, in perioada interbelica, o preocupare permanenta, responsabila, a multor intelectuali de frunte; lista lor este suficient de lunga incit sa ma impiedice s-o reproduc aici. In perioada comunista, acest lucru a fost considerat inutil, deoarece se considera ca exista un singur tip de roman, "omul nou".
Ma voi referi in continuare doar la o lucrare a lui Mircea Vulcanescu, al carui titlu l-am imprumutat ca titlu pentru prezentul articol. (Mircea Vulcanescu a fost unanim considerat drept cea mai ascutita minte a generatiei de exceptie care cuprindea printre altii pe Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade. Asta explica si faptul ca a petrecut ani multi in temnitele comuniste. Regasim aici radacinile viitorului slogan iliescian "moarte intelectualilor".)
Dupa Vulcanescu, structura fundamentala a sufletului romanesc este dacica; ea se manifesta cu precadere prin luciditate si masura. Peste ea se suprapune o sinteza slavo-latina, evidentiabila cu precadere in manifestarile exterioare. La acestea se adauga o serie de "ispite", cum le numeste Vulcanescu, adica de influente ale unor alte popoare cu care romanii au avut legaturi, intr-o forma sau alta, in decursul istoriei. Vom enumera citeva din principalele ispite, mentionind in paranteza principalele lor contributii si, uneori, exponenti remarcabili. Ispita romana (juridicitate,caracter, consecventa; Blajul, Maniu), ispita slava (moliciune, religiozitate, exaltare, indolenta, delasare, fanatism), ispita bizantina (politicianism, stralucire, fast, sforaraie, jafuri, toleranta; Iorga, Hasdeu, Eliade), ispita franceza (exprimare; pasoptismul), ispita germana (metafizica,intoarcerea in sine; Eminescu, Maiorescu; junimismul), ispita evreiasca (modernitate, arta, comert, industrie), ispita balcanica (ispita bizantina trivializata), ispita tiganeasca (nerv, duiosie, reactie zgomotoasa, farmec; mahalaua).
Opinii despre sufletul romanesc si comentarii asupra modului in care el influenteaza comportamentul romanilor gasim si in operele marilor scriitori. Dupa Eminescu, "viteaz in razboaie, muncitor si cinstit in timp de pace, graitor de adevar, glumet si senin, drept si bun la inima ca un copil, poporul roman nu e capabil nici de tradare, nici de infamie". (Aceasta caracterizare generala pozitiva a romanului de rind se va raspindi si pastra multa vreme. Astfel, in indicatiile care se dadeau in timpul celui de-al doilea razboi mondial aviatorilor englezi pentru situatiile in care vor fi nevoiti sa ia contact cu populatia civila din Romania in cazul unui eventual accident, romanii sint prezentati drept cinstiti, primitori, si care se simt jigniti daca se incearca a se recompensa material generozitatea ospitalitatii lor). In acelasi timp, Eminescu critica clasa politica a timpului, aflata sub o puternica ispita balcanica. Acelasi lucru il va face intr-o maniera geniala Caragiale; si chiar daca ironia, aciditatea lui Caragiale ar putea parea exagerate, realitatea timpului nostru depaseste cu mult fantezia caragialiana. Tot sub pecetea ispitei balcanice se desfasura si existenta micii burghezii orasenesti; acest lucru este ilustrat parca intr-o fresca zugravita cu acuarela suferinda in cartea de exceptie a lui Mateiu Caragiale, "Crai de curte veche". (Unul dintre motourile utilizate in aceasta carte este o propozitie a marelui avocat francez si viitor presedinte al Frantei, Raymond Poincare, care, pierzind la Bucuresti un proces in care coruptia unor structuri ale statului era mai mult decit evidenta, exclama: "Ce sa-i faci; sintem la portile orientului!").
Satul romanesc, cu precadere in vechiul regat, era dominat de ispita slava; conservator, temator de schimbari, anchilozat in traditii, camuflindu-si inertia sub sloganul "cum o da Domnul". Si, de multe ori, dominat de fanatism, exaltare, obscurantism. Si daca ne gindim la recenta crucificare a unei maicute sau la unele tratamente care se aplica in Oltenia post-mortem celor banuiti ca au devenit strigoi, nu stiu daca putem conclude ca lucrurile s-au schimbat cu mult. Oricum, putem trage o prima concluzie; sufletul romanesc, format sub influenta atitor ispite, este foarte complex. O judecare superficiala a lui, si, cu atit mai mult, o condamnare severa este total neavenita. La fel ca si o judecata superlativ laudativa.
Un elementar simt al realitatii ne obliga sa recunoastem ca, de la Cuza incoace, activitatile clasei noastre politice s-au desfasurat sub puternica ispita a balcanismului, cu o predominanta caracteristica a coruptiei; ceea ce se intimpla si astazi. Exista totusi deosebiri intre clasa politica din perioada interbelica si cea de astazi. In perioada interbelica, politica era facuta de profesionisti; printre ei se aflau multi oameni cu adevarat inteligenti si cu o serioasa instructie generala si de specialitate, capatata in mari scoli ale apusului. Multi erau oameni de cultura si de aceea au sprijinit si incurajat cultura. Multi aveau deja averi dobindite pe cai normale, asa ca, tendinta de cistiguri nu era atit de acaparanta, lasind loc si pentru putin patriotsm. Si apoi nu furau chiar toti si tot timpul, ca acum. Si chiar daca se fura, si se fura, sectorul de stat fiind foarte redus, furturile nu se simteau atit de violent in buzunarele oamenilor de rind. Multi politicieni nu erau interesati numai sa-si construiasca vile si case, ci s-au preocupat si de constructia unor edificii de utilitate publica, edificii care, in toate orasele tarii, constitue motive de mindrie arhitectonica, cum sint, de pilda, cele cinci licee craiovene, dintre care doua sint astazi lacasuri ale unor institute de invatamint superior.
In perioada interbelica, reformele initiate de Carol I au inceput sa dea roade. Romania pornise deja pe un drum al dezvoltarii. Drum accidentat, cu multe intoarceri, cu multe stagnari, dar cu o rezultanta ascedenta. Romania era departe de nivelul tarilor europene; acest decalaj s-a mentinut tot timpul, iar azi s-a adincit si mai mult. Totusi, Romania oferea unele conditii de viata atragatoare, fapt dovedit si de numarul mare de straini care s-au stabilit definitiv in Romania; spre deosebire de situatia de azi, cind multi romani parasesc definitiv tara.
Amestecul straniu de balcanism si occidentalism atragea multi vizitatori straini. Bucurestiul in special, cu multiplele lui atractii si posibilitati de distractie isi capatase faima unui oras deosebit, un adevarat Paris al Orientului, "micul Paris". (Aerul Bucurestiului de atunci este redat in multe carti ale vremii. Printre primele amintim "Bucurestii de altadata" a lui Bacalbasa. Marturii emotionante despre Craiova acelor vremi gasim in volumul I al Memoriilor lui C. Argetoianu).
Romania capatase un bine meritat prestigiu si datorita numeroaselor personalitati culturale si stiintifice. Formate ca beneficiari ai unui invatamint de mare valoare initiat de Spiru Haret (invatamint atit de bun, incit de mai bine de jumatate de secol ne straduim sa-l distrugem si n-am reusit definitiv) s-au desavirsit in tarile apusene, facind ca Romania sa fie considerata o mare exportatoare de genii.
Romania isi formase astfel o anumita structura caracterizanta, proprie; nu perfecta, dar viabila fiindca era rezultatul unei dezvoltari istorice. Concomitent, romanul se conturase ca personalitate caracteristica stabila. Implicit, sufletul romanesc isi cristalizase structura, isi definitivase perceptele morale, isi vizualizase valentele pozitive si carentele. Dupa care insa……