Teribilismul extrem este cel care a adus moartea celor doi tineri in Duminica Mare. Mai mult sau mai putin, teribilisti am fost fiecare dintre noi, la virsta adolescentei. Nu putem sti ce am fi facut daca am fi avut autoturisme puternice si bani cu nemiluita. Stim insa sigur - noi, cei ce sintem parinti - ca am face orice pentru copiii nostri pentru a trai mai bine decit noi. Ca le-am oferi tot ceea ce parintii nostri nu au putut sa ne dea, nu pentru ca nu ar fi vrut, ci pentru ca asa au fost vremurile, cu lipsuri si cozi. Idealurile unei generatii, din care am facut parte, s-au schimbat. Acum un sfert de veac era important sa incerci sa devii medic sau farmacist sau gestionar sau sef de restaurant sau director, pentru a fenta in vreun fel sistemul si a-ti putea asigura hrana, pentru sine si familie. Acum aceste idealuri au disparut demult. Un exemplu de prosperitate si bunastare il constituia, tot in urma cu multi ani, un apartament primit de la stat, o dacie si ceva mobila. Eventual, odata cu anii, vreo sefie, ceva. Si acestea s-au schimbat, iar o noua generatie, care nu a cunoscut comunismul si tirania, vine sa isi impuna propriile valori peste cele ale noastre, ramase doar o amintire ponosita.
Nu exista fata de liceu care sa nu vrea sa fie supermodel, dupa cum nu exista baiat care sa nu viseze la masini puternice si bani, cit mai multi bani. Celelalte valori, cum ar fi notele bune la scoala sau cititul cartilor sau premii si coronite au cazut in desuetudine, ba chiar dau prost printre tineri. S-a vorbit mult despre aceste noi valori, nonvalori dupa cei din generatia noastra: ca sint importate de pe la altii, ca sint imitatii de scene din puzderia de filme occidentale sau ca sint pur si simplu fapte de bravada, ceva adevarat fiind din fiecare.
De fapt, ne putem aminti ca, atunci cind cumparam o jucarie pentru un copil, macar pentru o clipa sintem si noi de virsta lui si ne-o dorim la fel de tare cum ne-am fi dorit-o, dar nu am avut-o, atunci cind eram noi copii. De multe ori, cumparam jucaria care ne-ar place noua, pentru a o darui intr-o incercare patetica de a ne regasi copilaria.
Unii merg chiar mai departe, ofera jucarii copiilor chiar cind acestia devin adolescenti, iar cea dintii jucarie o constituie un autoturism, imaginindu-se pe sine, in urma cu multi ani, conducind o bijuterie mecanica atunci cind singura optiune putea fi cel mult o bicicleta sau o dacie jigarita. Ii iarta, din prea multa dragoste, de nazbitii pe care le-ar fi facut poate si ei in tinerete, daca ar fi fost posibil, le ofera banii pe care ei nu i-au avut. Unii parinti merg chiar mai departe, construiesc copiilor case, le ofera confortul de care ei nu au avut parte.
Parintii insa, cu toata dragostea lor, care uneori poate sa ii sufoce, nu sint eterni iar viitorul depinde numai de copii si de cum inteleg ei sa se aseze in viata cu cele primite de la parinti. Chiar daca ceea ce primesc nu sint neaparat bani si masini puternice. Sint altele, cu mult mai importante.