Nu e prima oara acum ca am un sentiment straniu: ca traiesc, ca martor izolat, intre doua realitati paralele, violent diferite. Una e reprezentata de ceea ce ne-am obisnuit sa numim „Romania reala“. Alta e „Romania oficiala“.

Una, „Romania oficiala“, vorbeste zilnic la televizor. Ne explica de ce o ducem prost si cat de mult se zbuciuma ea pentru a ne usura viata. Cealalta, „Romania reala“, devine vizibila doar cand e lovita de calamitati. Ca acum. Ultimul val de inundatii a nefericit, ni se spune, oameni din saptesprezece judete. In unele locuri, sinistratii nici n-au apucat sa curete noroiul lasat de inundatiile precedente si s-au trezit, iarasi, cu apele peste ei. Telejurnalele ne arata imagini de-a dreptul apocaliptice. Imagini in care disperarea nu mai trebuie nici marturisita. Ea se vede pe chipurile oamenilor. Si n-are nevoie de explicatii. Daca, sub soarele verii, era posibila iluzia ca pana la venirea iernii cei ramasi fara case isi vor putea incropi un adapost, sub ploile putrede ale acestei toamne e mult mai greu sa-ti inchipui ca dramele vor avea un final, macar, decent.

Decenta? Iata un cuvant care nu intereseaza pe nimeni, se pare, in „Romania oficiala“. Pentru a te convinge, e suficient sa urmaresti circul care se desfasoara in ambele camere ale parlamentului, in vreme ce in „Romania reala“ oamenii, istoviti de nesomn, cara saci cu nisip pentru a intari digurile sau umbla pe uliti cu barca. L-am auzit, zilele trecute, la televizor, pe Adrian Nastase zicand, intr-o clipa de exasperare (sau, poate, de sinceritate!), despre propriii sai colegi: „E o lume de nebuni“. Si, o clipa, am fost tentat sa-i dau dreptate liderului pesedist. Pe urma, mi-am spus ca „nebunia“ ar reprezenta, totusi, o scuza. Ceea ce ii lipseste „lumii de nebuni“ nu este luciditatea, ci buna cuviinta. In cele doua camere ale parlamentului nu se duc lupte pentru pregatirea integrarii Romaniei in Europa; nu se duc lupte pentru rezolvarea crizelor din Sanatate, din Invatamant, din Cultura; nu se duc lupte pentru a micsora neincrederea romanilor in institutii, in partide si chiar in valorile democratiei. In Camera Deputatilor si in Senat se poarta lupte crancene pentru doua scaune: cele doua scaune pe care stau acum Nicolae Vacaroiu si Adrian Nastase; si pe care Alianta „portocalie“ le vrea, cu orice pret, pentru ea.

Ruptura dintre cele doua Romanii nu e cu totul noua. Din cate am inteles, citind diverse memorii, si inainte de al doilea razboi mondial clasa politica romaneasca suferea de prezbitism. Vedea mult mai bine cum aratau lucrurile la Paris decat undeva la Pitulatii din Vale. Dar azi ruptura e si stridenta, si scandaloasa. Caci ea desparte nu numai doua lumi. Desparte o agitatie ridicola de o tragedie.

In pauzele dintre luptele pentru cele doua scaune, politicienii discuta, la aceasta ora, daca trebuie sa existe un parlament unicameral sau unul bicameral, daca e mai bun votul uninominal sau votul pe liste. Si o fac cu acelasi simt al oportunitatii de care au dat dovada cei care se certau in Bizantul asediat de turci pe tema „sexului ingerilor“. Nimic din grijile, din spaimele „Romaniei reale“ nu ajunge, se pare, in incaperile „Romaniei oficiale“ de la Cotroceni, de la Palatul Victoria si de la Palatul parlamentului. Acolo „grijile“ sunt altele. Razboiul dintre Palatul Cotroceni si Palatul Victoria a iesit, acum, din transee. PD devine tot mai pe fata un „partid prezidential“, care joaca in culise alt rol decat cel interpretat pe scena, in timp ce liberalii sau, cel putin o parte dintre ei, se apropie, se zice, de PSD.

Pe scurt, „Romania oficiala“ joaca poker, filandu-si cartile. Presa chibiteaza pe margine si comenteaza partida. Dar cu ce ganduri afla „Romania reala“ amanunte din acest joc? Imi e greu sa dau un raspuns. Pot spune doar ce arata sondajele. Ca increderea romanilor in politica, in politicieni, in partide, e tot mai mult inlocuita de lehamite.