Violenta cu care domnul Gabriel Liiceanu a pravalit stanca rusinii peste doamna Mona Musca a contrariat pe multi. O violenta devastatoare pentru cea in cauza, cu atat mai strivitoare cu cat vine din partea unei somitati a spiritului romanesc contemporan. Multi cred ca scrisoarea deschisa publicata de "Cotidianul" a insemnat condamnarea definitiva a pana mai ieri apreciatei militante liberale. Oricum, semnarea unui angajament cu Securitatea nu poate fi nicicum tratata cu ingaduinta.
Imi ingadui sa cred insa ca a infiera un semen in numele "dreptatii absolute", asemenea unui erou camilpetrescian fascinat de absolut, nu mai poate sa impresioneze astazi decat vreun adolescent intarziat! ßi atunci, cum sa interpretezi gestul unui abil manager de cultura, de talia domnului director al Editurii Humanitas, traitor, ca noi toti, in zvarcolita realitate damboviteana a momentului?! Cum sa tratezi aspiratii gen "totul sau nimic" ori asertiuni de felul "cata luciditate, atata drama" altfel decat principii utopice care-i fac pe cei ce se lasa bantuiti de Iele sa sfarseasca in abis?!
Furia justitiara a domnului Gabriel Liiceanu este pe cat de vehementa, pe atat de contrarianta. Caci poate un om, fie si cu nume de arhanghel ori cu incontestabila statura filosofica, sa se comporte "in lumea cu dor" asemenea ingerului coborat din celesta "lume fara dor"? (sintagmele fac parte din eposul popular si presupun intelegerea unor atitudini ori patimi omenesti sub semnul relativ al lui "deocamdata". Ori al neincremenirii in proiect. Ori al indraznelii de a arunca primul cu piatra.)
Vorbind in numele unei morale mai aspre decat judecata divina, domnul Liiceanu se arata, voit sau nevoit, mai taios decat Savonarola ori Robespierre. Dar radicalismul crestin sau revolutionar nu este cu nimic mai putin stricator decat radicalismul ori comportamentul excesiv din orice domeniu. A incerca sa crezi ca poti desparti albul de negru fara sa treci prin infinite griuri e o prostie.
Singura ingaduinta spre ratacirea de o clipa a domnului Liiceanu poate sa vina din intelegerea disperarii in virtutea careia apreciatul filosof si-a strigat revolta, ori mania, ori neputinta in fata unei societati care, iata, dupa 17 ani de la banuita scuturare din marasmul otravit al minciunii, continua sa se zbata in prinsoarea aceluiasi ranjitor, sarcastic cleste securist. Dar sa identifici tot raul vechii lumi securiste in persoana unei femei, a unei foste tinere profesoare de romana speriata si umilita de tortionarii vechiului regim, pare greu de acceptat. Cum greu de acceptat este si aceasta extaziere in disperare a domnului Liiceanu.