Exista un sistem care se ingrijeste de micutii parasiti de cei care le-au dat viata, un sistem insa peticit, care se zbate la limita saraciei si care-si recunoaste neputintele. Institutiile care lucreaza cu suflete sint nevoite sa-si recunoasca infringerea in lupta cu saracia. Lipsurile acumulate in timp, dar si faptul ca din decembrie 1989 si pina prin 2004 nu s-a facut mai nimic in aceste institutii incep a-si arata coltii hulpavi.

Exista un cadru legislativ care bate in cuie realitatea din sistem. Li se spune asistentilor sociali sau instructorilor cum se lucreaza cu copiii care au diverse deficiente, dar si cu cei sanatosi. Se cunosc principiile dupa care se actioneaza atunci cind un copil se afla in dificultate, dar nu se spune nimic despre ce trebuie facut atunci cind un tinar depaseste cu mult perioada cind mai poate sta intr-un centru.

Responsabilii incearca din rasputeri sa-i ajute, unii "uita" ca tinerii au implinit virsta critica si ca acestia au intrat in posesia unei decizii de iesire din centru... Si toate astea in speranta ca miine le vor gasi un rost. Dar asta nu se intimpla pentru ca angajatorii nu sint obligati sa-i accepte in societatile lor, nici comunitatea nu are nimic sa le ofere, iar despre un acoperis deasupra capului nici nu se pune problema.

Pe de alta parte cei care se afla in iuresul acestui sistem recunosc ca, imediat ce ies pe portile centrelor de plasament, tinerii nu au nici o sansa, decit sa gaseasca un suflet care sa le intinda o mina de ajutor. Dar, daca nu, si in cele mai multe dintre cazuri asa se intimpla, omul acela, lasat in voia sortii, ajunge un produs al unui sistem care-si declara astfel falimentul.

La ce bun sa cresti un copil intr-un sistem mai mult sau mai putin bun, oferindu-i cit de cit niste conditii, daca nu-l poti ajuta atunci cind ii este mai greu? Exista un moment in viata lor cind o farfurie cu mincare este mai putin importanta decit o mina intinsa. Ajutindu-i sa gaseasca un loc de munca le dai undita ca sa prinda peste, nemaiavind nevoie de mila nimanui.

Intr-o societate ca a noastra, in care toate grijile te coplesesc din toate partile, uiti ca exista si oameni care au mai multe lucruri de care sa se plinga.