A fost un Mondial cam la fel de urat precum o femeie cu barba. Un Mondial in care Brazilia, favorita trambitata unanim cu mult inaintea inceperii competitiei, a clacat rusinos si prematur in sferturile de finala. O Brazilie a carei principala vedeta, Ronaldinho, n-a reusit nici macar o faza demna de asteptarile cu care fusese inconjurata. Pana la urma, sa vezi coincidenta, Ronaldinho a dat-o in bara precum o face, de patru ori la rand, intr-o reclama celebra, dar buna de pacalit copiii care nu papa tot.
A mai ramas un meci. Din punct de vedere numeric ar mai fi doua, dar finala mica nu intra in calcul. Acea partida e doar un joc de consolare cu valoare ieftina, de statistica: cine va ocupa locul trei, cine va fi pe patru... Motiv pentru care, daca tragem linie inaintea ultimului meci care va mai conta, adica finala de duminica de la Berlin, vom constata, amar, ca Mondialul german o sa intre in istorie cu prelungirile semifinalei Italia - Germania si cu evolutia lui Zinedine Zidane, poate ultimul mare reprezentant al unei generatii si al unui tip de jucator care n-a pacalit niciodata fotbalul.
Italia a dat Germaniei o lovitura pe care specialistii calificarilor gen 6 din 49 o vor resimti multa vreme. La ei acasa, nemtii au pierit pe limba lor. Sa te bata italienii, pe care i-ai considerat toata viata doar niste bieti amatori de pizza, ba inca in ultimele doua minute ale prelungirilor, asta da umilinta maxima! In "sferturi", contra Argentinei, germanilor le-au iesit bilele norocoase, calificandu-se la eterna si fascinanta loterie a penaltiurilor. I-a ajutat din plin un elvetian, Urs Siegenthaler pe numele din buletin, care l-a dadacit pe portarul Lehman despre cum executa argentinienii loviturile. Cruz la coltul drept, Ayala stanga jos, Rodriguez tare si in dreapta... Siegenthaler, omul-computer, vizionase cateva mii de DVD-uri pe tema asta. Uite insa ca vine chiar si in fotbal ziua cand nu mai conteaza unghiul riglei cu care creionezi opera. Chestiile astea-s bune mereu in halele Mercedes. In fotbal, ziua a venit la meciul contra Italiei, cand Grosso si Del Piero, vajnicii amatori de pizza, dar si de fotbal adevarat, au executat doua bijuterii de suturi care l-au facut pe herr Siegenthaler somer cu acte. Parca mi-l si inchipui pe elvetianul-computer cum pregatise el biletul salvator, ca sa i-l paseze lui Lehman drept fituica...
Italia - Franta e o finala care suna bine. O finala intre o echipa, Italia, care n-a practicat deloc jocul inchis pe care-l stiam, dovada si inlocuirile pe care Lippi le-a facut contra Germaniei, introducandu-i in teren pe Iachinta, Gilardino si Del Piero, toti trei posesori ai legitimatiei de atacant! De partea cealalta avem Franta editia 2006, in mod sigur cea mai inchisa generatie de "cocosi", deloc demni urmasi ai unor artisti de talia lui Platini, Cantona sau Papin. Dintre ei rasare insa Zinedine Zidane, pentru care finala de la Berlin va fi ultima reprezentatie. Meciul de adio al unui fotbalist urias, care a purtat in jambiere busuiocul talentului si care si-a facut pana la capat meseria si datoria.