Recent, Grupul Economic pentru Economie Aplicata (GEA) impreuna cu Blocul National Sindical (BNS) si Confederatia Sindicala Cartel Alfa au anuntat ca, incepand cu luna martie, vor demara o campanie de strangere a 100.000 de semnaturi in vederea modificarii Legii privind pensiile obligatorii (Pilonul II) in sensul introducerii unui randament minim garantat al fondurilor de profil egal cu rata inflatiei. Ideea a fost avansata de Liviu Voinea, director al GEA, inca din 2008, in conditiile in care protejarea fata de risc stipulata initial (garantarea sumei nominale investite minus comisioanele de administrare) era cu totul derizorie. Un calcul simplu arata ca in termenul de maturitate de 30 de ani respectivele contributii ar fi injumatatite in termeni reali intr-un caz fericit al unei inflatii in media europeana din ultimii ani (2%) sau ar ramane chiar la 20-25% din valoarea initiala daca inflatia ar fi de 5-6%, echivalenta unor performante maximale pe moneda nationala din ultimul timp.
Asadar, initiativa Grupului de Economie Aplicata si a celor doua confederatii sindicale nu este deloc lipsita de sens. Aceasta este cu atat mai laudabila cu cat ne-am obisnuit ca organizatiile societatii civile sa prefere fie abordarea unei agende cu totul straine de interesele nemijlocite ale cetateanului (dosarele securitatii, promovarea culturala a romilor etc.), fie sa puna tunurile pe administratia publica sau pe politicienii in continua defensiva. Dimpotriva, prea putine organizatii si-au concentrat activitatea pe reglementarea unor domenii de activitate in care consumatorul roman a fost lesne victima practicilor abuzive ale corporatiilor multinationale pripasite la noi. Tarifele de interconectare la telefonia mobila, pretul gazelor aplicat discriminator pentru consumatorul casnic, comisioanele ascunse ale bancilor, conduita monopolista a lanturilor de retail au fost subiecte tabu pentru cei care pretind ca reprezinta "societatea civila". Privind lucrurile din aceasta perspectiva, luarile de pozitie constante, pertinente si staruitoare ale GEA impotriva unei legi a sistemului de pensii private obligatorii construit cu dedicatie speciala pentru subsidiarele din Romania ale unor consortii financiare internationale sunt cu totul salutare.
Personal, inca dinaintea intrarii in vigoare a unei astfel de legi am avut motivele mele de indoiala, care erau legate in primul rand de convingerea pe care o aveam, ca ne vom confrunta cu trend descendent multianual puternic pe pietele de capital care nu ar face decat sa erodeze plasamentele in titluri de valoare ale entitatilor nou-create. Desi nu am profil nici de petitionar, nici de procesoman si nici macar de cetatean revoltat, mi-am calcat pe inima si, in decembrie 2007, am trimis unor autoritati ale statului o scrisoare prin care imi motivam decizia de a nu opta pentru nici unul dintre fondurile private de pensii. Argumentele mele erau asemanatoare cu cele avansate de GEA, doar ca au subliniat pericolul reprezentat de investitiile probabile ale acestor fonduri pe piata de capital romaneasca, dar si pe bursele externe, unde preturile actiunilor erau - rastimpul scurs mi-a dat dreptate - infiorator de mult supraevaluate. Vedem acum, la un an de la implementarea sistemului, cata lipsa de viziune am avut din partea autoritatilor romane, care au crezut in viabilitatea unei astfel de solutii abia cand constatam ca la finele lui 2008 fondurile de pensii din lume au raportat pierderi de 5.000 de miliarde de dolari. De fapt, norocul nostru a fost ca politicienii au taraganat suficient de mult prin parlament adoptarea respectivei legi cu care ne fericise Uniunea Europeana pentru ca fondurile sa nu apuce sa stranga banii contribuabililor si sa ii investeasca in actiuni BRD cu 25 de lei, in SIF-uri cu un euro bucata sau in titluri ale Bancii Transilvania, Biofarm SA, Condmag si alte astfel de societati care au suferit la Bursa picaje de 90%. Ar fi fi fost idealul fondurilor speculative de afara si al rechinilor locali sa descarce actiunile la preturile acelea inflamate in bratele unor fonduri de pensii prea putin trase la raspundere de un contribuabil slab informat.
Intamplarile din ultimul timp de pe pietele de capital, dar mai ales din America, unde oameni in pragul retragerii constata ca sumele lor depuse s-au volatilizat in mare parte odata cu prabusirea cotatiilor bursiere, ne arata ca scepticismul si precautia celor de la GEA si a sindicatelor nu sunt catusi de putin deplasate. Bombanelile managerilor fondurilor de pensii ne arata, o data in plus, ca motivele de temere sunt cat se poate de reale. Totusi, solutia avuta in vedere de Grupul de Economie Aplicata de a impune un randament egal cu rata inflatiei nu este deloc realista.
Intr-un moment al evaporarii de lichiditate, intr-o criza economica in care avutia se contracta vizibil, a solicita fondurilor sa nu consemneze pierderi inseamna efectiv a le cere imposibilul. Sunt deja multi analisti care vorbesc despre intrarea in "secular bear market", o perioada in care nici macar obligatiunile suverane nu mai reprezinta acel "Safe Heaven". Desigur, in actualele vremuri tulburi vor fi fonduri, cu administratori competenti si traderi inspirati, care vor iesi castigatoare, dar a cere unui sistem intreg randamente superioare inflatiei in noua conjunctura mondiala este nerealist.
Ce ar fi atunci de facut, pentru ca nici situatia actuala, in care tot riscul cade asupra contribuabilului, nu este de tolerat. Un prim pas a fost facut de actualul guvern, care a refuzat sa majoreze nivelul contributiei conform graficului stabilit initial. Probabil ca decizia respectiva este rezultatul unor constrangeri bugetare nemijlocite si mai putin reflectarea unei viziuni pe termen lung.
Daca modificarea legii in sensul garantarii randamentelor la rata inflatiei am convenit ca ar fi greu de tradus in practica, in schimb, eliminarea obligativitatii participarii tuturor salariatilor la aceste fonduri ar fi cea mai nimerita solutie. Este o varianta care ar veni in acord cu principiile economiei de piata care spun ca fiecare entitate comerciala trebuie sa isi castige prin propriile eforturi clientela. Impunerea acestui experiment al pensiilor private obligatorii in tarile Europei de Est de catre UE nu a fost un lucru tocmai corect. Transformarea statului in agent de vanzari al unor societati private cu profil financiar este un paradox care ne trimite cu gandul mai degraba la tari bananiere decat la state de drept.
Axioma de la care s-a plecat in demararea acestui proiect a fost aceea a investitiei pe termen lung intotdeauna castigatoare. In 2008, aceasta a fost spulberata si este suficient sa ne uitam la indicii bursieri S&P 500 de la New York sau la Nikkei 225 de la Tokyo, dar si la pretul multor altor actiuni de pe oricare piata (inclusiv la Bucuresti) pentru a ne da seama de falsitatea acestei prezumtii. In perioada evaporarii de lichiditate care se pare ca va mai continua cativa ani, banii "investiti" sunt cei care se pierd si nicidecum aceia care intra intr-un sistem clasic de pensii de stat.
Decat ca statul roman sa vina peste ani si ani sa faca injectii de lichiditate in entitati financiare pierzatoare care vor fi ruinat agoniseala de o viata a salariatilor, asa cum se intampla acum in America, mai bine sa suplimenteze periodic de la buget deficitele sistemului public de pensii. De ce am avea nevoie de un AIG romanesc? Cat despre administratorii de fonduri care acum plang cu lacrimi de crocodil, trebuie sa le reamintim ca nimic nu vine nemeritat. Daca vor sa administreze banii romanilor, au libertatea de a-i convinge prin propriile mijloace de utilitatea unor astfel de investitii. Si inca ceva pentru competentii finantisti ai corporatiilor financiare de la noi. Multe dintre societatile care opereaza si un fond de pensii obligatoriu au deschis fonduri mutuale in anii trecuti. Contraperformantele acestora reprezinta recomandari pentru cei care vor sa economiseasca?