MAGAZIN : OZN-urile, stiinta si lumina de sub felinar (Autor : DAN D. FARCAS)
(Continuare)

In 1954, celebrul psiholog Abraham Maslow, face o trimitere la aceasta gluma in cartea sa Motivatie si personalitate. El scrie:
- Acest lucru trebuie sa ne aminteasca de celebrul betiv care isi cauta portofelul nu unde l-a pierdut, ci sub felinar, pentru ca lumina este mai buna acolo, sau de medicul care dadea tuturor pacientilor sai leac pentru convulsii, deoarece era singura boala despre care stia cum se vindeca.
In 1956 un editorialist canadian a adaptat anecdota pentru cei ce prospectau orbeste pentru uraniu in Canada, ea fiind reluata ulterior de multi altii.
Anecdota este insa mult mai veche. De pilda, ea apare printre ispravile lui Nastratin Hogea. Intr-o traducere din persana in engleza, intitulata Classic tales of Mulla Nasreddin, scrie ca Nasreddin si-a pierdut inelul in camera de zi. El l-a cautat un timp, dar pentru ca nu l-a putut gasi, a iesit in curte si a inceput sa se uite acolo. Sotia sa, care a vazut ce facea, l-a intrebat:
- Mulla, ti-ai pierdut inelul in camera, de ce-l cauti in curte?
Mulla si-a mangaiat barba si a spus:
- Camera este prea intunecata si nu pot vedea foarte bine. Am iesit in curte sa-mi caut inelul, deoarece aici exista mult mai multa lumina.
Unele traditii considera ca Nasrettin Hoca, cum il cunosc turcii, a trait in secolul XIII in Anatolia. Dar el este si eroul national al uzbecilor, iar istorisirea ispravilor sale se pare ca a fost tradusa pana si in chineza. E adevarat, pe masura trecerii timpului, aceasta colectie de ispravi nu a incetat sa se imbogateasca, prin contaminarea cu eroi populari ai altor culturi. Asadar, nimeni nu stie cand a aparut pentru prima oara istoria cu inelul sau, dar probabil ca ea este foarte veche.
Permanenta acestei anecdote si a avatarurilor sale, de-a lungul secolelor, arata ca bunul simt popular a simtit, in tot acest timp, nevoia de a sanctiona un anumit mod prostesc de gandire. Dar acest mod de gandire caracterizeaza - din pacate - si unele abordari stiintifice actuale.
Sunt suficiente in acest sens doua exemple. Primul este acela ca cercetarea stiintifica recunoaste existenta unui fenomen, doar daca el poate fi observat, in conditii rezonabile, de orice sceptic, sau daca poate fi reprodus in laborator. Uneori se impune chiar si cerinta de a efectua asupra fenomenului masuratori repetabile.
Multe fenomene insa nu indeplinesc aceste conditii. Exista locuri indepartate din Univers, inaccesibile instrumentelor noastre, exista poate universuri paralele sau multiversuri, poate o lume subcuantica, una a unor energii imposibil de atins cu instalatiile din laboratoarele noastre. Dar sunt indicii ca ar putea sa existe si o lume eterica sau una spirituala. Daca cineva spune ca a facut o observatie care se incadreaza intr-o astfel de realitate, stiinta oficiala va taxa totul drept iluzii sau aberatii.
Exista si multe fenomene rare, in parte naturale, despre care stim din marturii, dar pe care nu le putem observa cand vrem si nici nu le putem aduce in laborator. In plus, exista o intreaga lume, care ar putea fi numita a sinelui sau a introspectiei, o lume a realitatii interne a spiritului, de la perceptii, revelatii, sau intuitii, pana la fapte complexe de constiinta. Ceea ce declara un om ca a simtit in sinea sa nu se poate supune, cel putin deocamdata, unei observatii independente, deci ramane suspect pentru stiinta.
O mare provocare raman vointa si liberul arbitru al oamenilor, lumea in care strategiile si tacticile se schimba permanent si imprevizibil; aici nu esti niciodata sigur ca ceea ce a fost adevarat azi va mai fi si maine. Iar in aceasta lume salasuieste toata creatia umana, cea care produce o realizare sau o idee la care nimeni nu s-a gandit inainte. E un proces pe care teoriile stiintifice nu-l pot aborda. Ele sunt obisnuite sa ofere - plecand de la statistici si inductii asupra adevarurilor lumii reale - legi si formule ferme, in vederea unor previziuni corecte (si eventual pentru optimizarea activitatilor). Dar fenomenele voluntare nu pot fi prevazute prin relatii cauza-efect, prin ecuatii matematice si cu atat mai putin prin cele utilizate de mecanica. Cum credem oare ca am putea construi o stiinta a irepetabilului si a imprevizibilului? Cum am putea culege date (sa zicem statistice) asupra unor fenomene care nu se repeta niciodata? Si, mai ales, cum am putea face previziuni asupra unor fenomene imprevizibile?
(Va urma)